Megadeth, Trooper / 22.05.2013, Arenele Romane, Bucuresti

392 vizualizări
Se poate spune – cu o oarecare indreptatire – ca formula „The Big Four of Thrash Metal” e pura conventie. Nu pentru ca cele patru formatii incluse aici nu ar fi cele mai importante ale genului, ci mai degraba pentru ca lista s-ar cuveni, dupa unii, sa fie mai lunga. Testament, Exodus, Annihilator si chiar si extrem de subapreciata Tourniquet ar merita sa fie intre cei mari. Dar exista totusi o complementaritate intre trupele care au pornit acum cativa ani intr-un turneu comun fara precedent pentru metal-ul extrem. Anthrax cade mereu in picioare – schimbari neasteptate, albume mai putin gustate de public, componente neconvingatoare, toate trec si Scott Ian si compania se intorc la matca si la aprecierea rockerilor de pretutindeni cu o colaborare surprinzatoare, o revenire spectaculoasa sau un album magistral. Slayer e ca un tanc: fara niciun compromis, fara nicio amabilitate fata de presa sau radio, fara a se justifica, cei patru thrasheri (ramasi, din pacate, trei) sunt simbolul constantei si al fortei devastatoare a genului. Metallica e superstarul. „Metallica scoate oamenii si din pesteri” spunea Kerry King si acest lucru ramane valabil, cu toate experimentele mai mult sau mai putin reusite – unele dintre ele umbrite din pacate de prejudecatile presei – ale cvartetului. Mai este insa o trupa, al carei simbol e chiar liderul ei. Un om care a incasat o multime de lovituri de la viata, cele mai multe din propria lui vina. Un om care a avut o sumedenie de sanse si un dar muzical exceptional. Un om care a reusit sa iroseasca multe dintre aceste sanse, dar care, in cele din urma, s-a luptat cu unghiile si cu dintii pentru a ramane in picioare si a supravietuit. Un om cat o trupa: MEGADETH.
 
 
Un public foarte numeros umple Arenele Romane in dupa-amiaza insorita fara a fi prea calduroasa. E aceeasi lume ca la Slayer: rockeri vechi si noi, de la cei care umpleau Piata Romana in anii ’90, pana la generatia (foarte) tanara, toti veniti pentru un concert complet Megadeth, asa cum nu a mai fost in Bucuresti din 2005. Deschiderea e facuta de Trooper. Fiind vorba despre un recital mai scurt, dispar toate artificiile verbale si scenice, asa ca avem parte de o prestatie scurta si la obiect. Cu un sunet un pic neclar la nivelul vocii, dar cu tonuri de chitara bine incadrate in context, parca ceva mai „murdare”, undeva in directia Black Label Society, targovistenii canta in nota obisnuita. O parte a celor prezenti aplauda, canta, incinge o hora cu tenta de moshpit si isi manifesta entuziasmul, in timp ce altii stau la coada la bere si isi cauta locul. Una peste alta, Trooper incalzeste bine atmosfera cu un setlist variat, din care nu lipsesc nici momentele de pe albumul ceva mai atipic „Tepes”, dar nici inconturnabilele „Tari ca muntii” si „Strigat”. Toate ar fi bune si frumoase daca fotografii, carora li se spusese ca nu ar avea nicio restrictie la Trooper, nu ar fi dati afara din zona lor de bodyguarzii prea zelosi, care nu-i lasa sa-si faca meseria decat dupa discutii prelungi si scandaluri. Deocamdata.
 
 
Odata cu lasarea intunericului si intetirea aplauzelor, pe ecranul din spatele scenei o proiectie anunta sosirea capului de afis. Si dintr-o data mii de oameni se trezesc cantand „my body aches from mistakes, betrayed by lust”. Mustaine, in deja clasica lui camasa alba, acapareaza pentru moment toata atentia, insa pe scena este un ansamblu complet, cu instrumentisti care au fiecare ocazia sa iasa in prim plan si care completeaza ansamblul muzical dublandu-l pe Mega-Dave cu vocile lor. Si iar trebuie sa deschid o paranteza. Nici nu se termina bine „Trust” ca fotografii – care primisera permisiunea sa imortalizeze primele doua piese Megadeth – sunt invitati, nu tocmai politicos, sa paraseasca zona destinata lor. Nedumeririi lor i se raspunde cu imbranceli, chiar daca intre ei sunt si fete, una dintre ele cu o mana in ghips. Este nevoie de interventia celor din echipa Megadeth pentru ca paznicii sigurantei (cui?) sa dea inapoi.
 
„Hangar 18” accentueaza bucuria spectatorilor, care se folosesc de finalul unui riff pentru a incepe sa scandeze „Me-Ga-Deth”. Cei care au vazut de suficiente ori trupa s-au obisnuit probabil cu faptul ca vocea nu se aude niciodata la nivelul dorit. Este printre altele si consecinta timbrului atipic si al volumului slab al lui Mustaine, insa daca reusesti sa te adaptezi acestui mic neajuns, concertul de fata este unul dintre cele mai reusite. „Public Enemy Nr. 1” arata ca energia dublata de virtuozitate, thrash-ul melodios cu tente vagi de punk ii prind pe cei de la Megadeth si in anii 2010, la inceputul unui turneu mondial care, de data aceasta, debuteaza chiar la Bucuresti. Si deodata, vorbele unui Mustaine mai comunicativ decat de obicei ne fac sa intelegem cat de necrutator e timpul: de la „Countdown to Extinction” au trecut deja 20 de ani. Cum turneul aniversar nu a ajuns prin Europa, avem parte de o portie zdravana din acest album esential: „Skin o’My Teeth”, pies-titlu, „Architecture of Aggression”, „Sweating Bullets” si „Ashes in Your Mouth”. Vi se pare ca lipseste ceva? Aveti rabdare.
 
 
Shawn Drover, novice in activitatea scenica atunci cand a fost adus de fratele sau in Megadeth, pare de o viata alaturi de cei doi Dave. Unul dintre cei mai buni, daca nu cel mai bun baterist pe care l-a avut vreodata trupa, Drover da live exact acel suport ritmic de care au nevoie piesele, puncteaza momentele de crescendo si decrescendo si transmite entuziasm prin toti porii. Chris Broderick e deja parte integranta a retetei, iar un Mustaine uimitor de modest ii lasa tot locul sa se manifeste pe scena la fel ca pe albume. „Junior” Ellefson e adjunctul nelipsit al maestrului de ceremonii, in timp ce Mustaine, aproape mereu cu claia de par blond in ochi, isi poate trai pe deplin bucuria data de indepartarea de excese, in mijlocul unei formule echilibrate si foarte bine puse la punct a „copilului” sau artistic.
 
O mare de voci se ridica intru cantarea elegiaca „A Tout Le Monde”, iar daca e cineva care sa strambe din nas, nu putem decat sa-l intrebam intr-un spirit de punk-metal: „Whose Life (Is It Anyways?)”. Vocea dispare pur si simplu pentru cateva masuri, dar multa lume stie deja versurile pe de rost, asa ca suplineste cu brio neajunsurile tehnice.
 
 
 
Mustaine e cunoscut pentru ca nu si-a tinut niciodata gura, iar daca spusele sale au generat adesea conflicte, in ultima vreme tunurile corectitudinii politice sunt atintite asupra lui si orice incercare de a arata ca nu e cazul sa inghitim toate opiniile mainstream care ne sunt bagate pe gat – inclusiv in industria de divertisment – e intampinata cu atacuri din toate partile. Asa stau lucrurile intr-o societate in care, cum ne spune Mega-Dave in aceasta seara, „Facebook ne controleaza vietile”. „Nu vreau ca toata lumea sa stie ce fac” e doar o alta varianta a unei cugetari exprimate in termeni mai duri de Kerry King acum cativa ani. In tot cazul, aici, la concert, suntem in familie, asa ca avem parte de o premiera mondiala: „Super Collider” live. Cu un tempo mediu si un refren agatator sustinut de backing vocals, cantecul are toate sansele sa devina hit in mai putin de un an, chiar daca multi vor striga ca e prea comercial. E, si uite ca am ajuns la „Symphony of Destruction” si la un „Peace Sells” al carui refren e cantat in intregime de un public din ce in ce mai devotat, incantat si de aparitia nelipsitei mascote Vic Rattlehead.
 
Pauza scurta, bis si… „Holy Wars”. E cam tot ce trebuie de la un concert Megadeth astazi. Repet, mici neajunsuri la sunet – mai ales in ceea ce priveste vocea – vor exista mereu. Stau chiar sa ma intreb daca a fost vreodata altfel cu Mustaine. Dar nu va opriti la tehnica, ascultati expresia, caldura si forta acestui artist. Si atunci ii veti putea raspunde cu propriile lui cuvinte adresate in aceasta seara publicului din Bucuresti: Dave, ti-am spus vreodata cat de mult te iubim?
 
O ampla galerie foto de la acest concert puteti accesa AICI.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*