Metal All Stars/ 24.03.2014, Romexpo, Bucuresti

373 vizualizări

Din informațiile primite de organizatori, la Metal All Stars, una dintre atracțiile metalice ale primăverii, s-au vândut în jur de 2400 de bilete și au fost, cu totul, vreo 4000 de spectatori – „mult sub așteptări”. Este însă important din ce perspectivă privești un asemenea eveniment: cârcotașii ar putea spune că e o șușă, entuziaștii ar pomeni o desfășurare de personalități.

Eu însumi cred că ideea de seară între prieteni ar fi cea mai potrivită. Dacă vă amintiți, acum ceva vreme a fost la București un grup numit Hail!, cu nume importante (Bostaph, „Ripper” Owens), care cânta preluările unor trupe celebre, inclusiv dintre cele în care activaseră cândva membrii. Metal All Stars nu e prea departe. Nu ai parte de trupe, ci de reprezentanți, dar, e adevărat, ocazia să asculți Roots, Bloody Roots cu vocea lui Cavalera sau Hail and Kill cu chitaristul care a înregistrat această piesă inițial nu apare în fiecare zi.

Acestea fiind spuse, prețurile sunt totuși un pic prea mari – nu vorbesc neapărat despre lăcomie, prețurile de producție nu sunt cele mai modeste, se știe, însă parcă pentru ceva mai mult decât niște preluări și mai puțin decât niște trupe complete, lumea nu e dispusă să scoată atâția bani din buzunar.

Să ne lămurim puţin ce înseamnă Metal All Stars: nume sub care câţiva artişti bine cunoscuţi în lumea metal (fie ca mai fac parte sau nu din trupele care i-au făcut celebri) plus câţiva colegi de-ai lor mai puţin cunoscuţi colindă Europa într-un turneu-amalgam. Cine sunt aceştia? Păi hai să vedem: Zakk Wylde (chitară şi voce – Black Label Society, ex-Ozzy Osbourne), Joey Belladonna (voce – Anthrax, Belladonna), Max Cavalera (voce şi chitară – Soulfly, ex-Sepultura), Udo Dirkschneider (voce – U.D.O., ex-Accept), Rob „Blasko” Nicholson (bas – Ozzy Osbourne), Ross the Boss (chitară – ex-Manowar, Ross the Boss şi, după cum tocmai am aflat, Death Dealer), Rhino (tobe – Angels of Babylon, ex-Manowar, ex-HolyHell), Brian Fair (voce – Shadows Fall), Jonathan Donais (chitară – Shadows Fall, Anthrax), Kobra Paige (voce – Kobra and the Lotus), Matt Bachand (chitară – Shadows Fall, ex-Exhumed), Aaron Rossi (tobe – ex-Ministry, ex-Prong), Jasin Todd (chitară – ex-Shinedown), Jesse Billson (chitară – Heaven Below). Pe lista iniţială apăreau şi Phil Anselmo (Down, ex-Pantera), Cronos (Venom) şi Nick Menza (Megadeth), însă din diferite motive nu s-au mai alăturat turneului. (În tot cazul, NU din vina organizatorilor români; dar dezamăgirea publicului nu e mai mică din acest motiv).

Mulți își pun întrebarea de ce ar mai fi nevoie de o trupă de deschidere, dar cei de la Death Dealer au darul să-i îmblânzească un pic pe sceptici. Concret, vorbim despre un heavy-metal cu valențe epice, influențat într-o mare măsură de Judas Priest, impregnat de clișeele genului și totuși… destul de interesant. Aș spune că prezența unuia dintre „star”-urile serii (chiar, de ce o fi „star” considerat substantiv masculin în română?), Ross the Boss, în rândurile trupei e doar un bonus. Cele două chitare se îmbină omogen, cu un plus de virtuozitate pentru Stu Marshall, dar în prim-plan stă vocea lui Sean Peck, care însumează dimensiunea dramatică și cvasi-operatică a modelului Halford și o susține foarte bine. Curse of the Heretic este piesa care îmi rămâne cel mai clar în minte, și datorită formei narative și a crescendo-ului dramatic bine pus în evidență. OK, Death Dealer nu e vreo revelație, dar are mult potențial. Și – o spun cu părere de rău – sună în orice caz mai convingător decât ultimul album de studio cu piese noi Manowar (asta ca să se bucure și Ross the Boss, în cazul puțin probabil în care va citi această cronică).

Formatul concertului propriu-zis presupune un du-te vino al artiştilor, ceea ce bănuiesc că este destul de ameţitor pentru spectatori: câteva piese o formaţie (sau, mai bine zis, formaţiune), un scurt moment de permutări, următoarea formaţi(un)e (nu neapărat cu toţi membrii schimbaţi) anunţată cu emfază de către Sean Peck (solistul Death Dealer). La final, protagoniştii reiau, pe rând, asaltul asupra scenei într-un calup extins de hit-uri. Dacă faci abstracţie de întreaga vânzoleală şi încerci să priveşti spectacolul ca pe un „best of” live, te alegi cu piese consacrate, surprize plăcute, prestaţii la înălţime şi o doză bună de metal. Cam asta era şi ideea, nu?

Kobra Paige

Kobra Paige, Ross the Boss şi Rhino încep „constelaţia” cu un heavy metal sănătos – Kings of Metal (Manowar), Fear of the Dark (Iron Maiden) şi Fifty Shades of Evil (Kobra and the Lotus). Domnișoara Kobra e în sine o apariție surprinzătoare (simpatică, de altfel) și nu prestează deloc rău. Timbrul de alto și vibrato-ul o fac capabilă până la un punct să „ducă” variantele pieselor sus-amintite, însă când vine vorba despre notele grave ale registrului de tenor de pe „Fear of the Dark”, ei bine, acolo totul sună cam forțat. Altfel fata cântă corect, dar uneori fără strălucire. (În schimb, la Fear of the Dark, chitariștii nu și-au făcut până la capăt tema, așa că mai ratează câte o intrare.) Pe de altă parte, piesa proprie, Fifty Shades of Evil, sună interesant și mi-ar plăcea să o ascult și în liniște, nu concentrat, cum sunt acum, pe moshpit-ul gigant de la „normal circle”, altfel pașnic și ca între prieteni.

Brian Fairreprezintă, pentru mine, surpriza serii; nu-mi place în mod deosebit Shadows Fall, dar solistul acesteia este excelent ca timbru, tehnică şi prestaţie (și, nu în ultimul rând, ca apariție) – iar The Light That Blinds, What Drives the Weak şi Thoughts without Words sunt ocazii foarte bune pentru a ne demonstra aceasta, chiar dacă în tonalităţi metalcore. Udo Dirkschneider şi Ross the Boss revin în registrul heavy cu Animal House (U.D.O.), Metal Heart (Accept, cu bucata metalizată din Für Elise pasată de la chitară la public) şi Balls to the Wall (Accept).

Max Cavalera

Max Cavalera, proaspăt ieşit din tranşee, face singur cât o trupă, aşa că nu-i de mirare că toate privirile sunt aţintite asupra lui când abordează cu furie şi personalitate, aşa cum suna cândva Sepultura, Refuse / Resist, Back to the Primitive (Soulfly) şi Eye for an Eye (Soulfly). A mai îmbătrânit ceva Joey Belladonna, dar anii parcă nu i-au ştirbit cu nimic vocea şi energia cu care vântură scena: Madhouse şi Medusa coboară adânc în istoria Anthrax, iar TNT (AC/DC) are efectul scontat: dinamitează publicul numeros din sală; nu cred că greşesc când spun că momentul Belladonna este unul dintre cele mai bune ale serii. Ultimul act îi aparţine lui Zakk Wylde, din punctul meu de vedere vedeta concertului; poate prea lungi pentru unii, poate umflare de muşchi pentru alţii, solourile lui prelungite – cu acea panație care face din el unul dintre cei mai „feelingoși” și în același timp exacți chitariști – sunt marca înregistrată a unui chitarist excepţional, iar preluările Black Sabbath Into the Void, Fairies Wear Boots şi N.I.B., precum şi Stillborn (Black Label Society), au parte de o demonstraţie chitaristică de mare clasă.

Aşa cum am spus mai devreme, ultima parte a concertului, intitulată „All Star Jam”, îi readuce pe artiştii serii pe scenă, prin rocadă; nu este vorba, aşa cum spune numele şi cum ne-ar fi plăcut tuturor, despre un jam session în adevăratul sens al cuvântului. Ne mulţumim însă şi aşa: Kobra Paige cu Kill with Power (Manowar) şi Symphony of Destruction (Megadeth), Joey Belladonna cu cea mai bună interpretare a unei piese aparţinând altui artist – Man on the Silver Mountain (Rainbow), Brian Fair cu Bark at the Moon (Ozzy Osbourne), Max Cavalera cu Roots Bloody Roots şi Udo Dirkschneider cu Fast as a Shark (Accept). O selecţie inspirată, aţi zice, dar finalul este un adevărat festin – pour la bonne bouche: Zakk Wylde pe urmele lui Ozzy Osbourne şi Tony Iommi cu War Pigs (Black Sabbath), într-un mimetism fantastic.

Zakk Wylde

Un singur moment îi reuneşte pe toţi artiştii pe scenă: salutul de la sfârşit, adresat unui public eterogen şi receptiv. De altfel, trebuie să subliniez acest aspect la care nu mă aşteptam: spectatorii au fost, pe toată durata spectacolului, extrem de empatici cu artiştii, deşi colţurile metalice explorate s-au situat uneori la poli opuşi.

În loc de concluzie, pun eticheta: „interesant”. Nu ştiu dacă aş mai merge a doua oară la un astfel de experiment, dar nu-mi pare rău că m-am aflat în această seară la Romexpo. Este genul de „combinaţie” pe care o savurezi dacă eşti conştient că pe scenă apar artişti care activează sau au activat în formaţii precum Anthrax, Sepultura, Manowar, Ozzy Osbourne sau Accept şi nu ai pretenţia să asişti la un festival ce reuneşte trupele mai sus menţionate. Şi cum muzicienii implicaţi nu sunt nişte amatori, ai toate şansele să nu fii dezamăgit de rezultat.

Vizualizati o vasta galerie foto, marca Diana Grigoriu, AICI.

Autori: Paul „Slayer” Grigoriu si Diana Grigoriu


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*