Dacă „Spiritual Healing” (1990) confirma faptul că Death era o formaţie în plină evoluţie, care extindea cu fiecare nou album definiţia genului la a cărui naştere contribuise, după numai un an, „Human” dădea cu totul peste cap datele problemei. Desigur, era tot death-metal, dar unul susţinut de o tehnică aproape jazzistică a basistului (Steve DiGiorgio) şi de solo-urile progresive, melodioase, stranii şi în acelaşi timp uşor recognoscibile ale lui Paul Masvidal. Toate acestea sprijinite însă pe ritmurile unui baterist căruia părea să nu-i pese decât de muzicalitate – la gunoi cu toate clişeele, cu „obligaţia” de a nimici constant premierul cu „666 de bătăi pe minut”. Sean Reinert, căci aşa se numea tânărul baterist, introducea muzicalitatea în locul brutalităţii, fără să uite de tot nici de aceasta din urmă. Şi niciodată death-metal-ul nu a mai fost la fel. Mai departe, istoria şi-a văzut de ale ei, iar Masvidal şi Reinert s-au întors la proiectul lor, Cynic, devenit între timp bornă a metal-ului progresiv dezbărat de orice intenţie – inutilă – de a-l închide în diferite categorii stilistic limitate.
Cu timpul, aura idilică a acelor vremuri s-a mai risipit, frăţia începuturilor a suferit fisuri, la fel ca viaţa personală mult agitată a protagoniştilor.
Am avut şi noi ocazia de a-l vedea în România pe acest minunat instrumentist, când încă era în Cynic, pe scena festivalului Maximum Rock, la Cluj. Însă, dincolo de orice încercări, eşecuri, slăbiciuni, Sean Reinert a rămas până la sfârşit unul dintre muzicienii marcanţi ai epocii, aşa cum dovedesc şi omagiile pe care i le aduc acum, la clipa despărţirii, confraţi ca Dirk Verbeuren, Mike Portnoy sau Jason Bittner. Cu tristeţe şi speranţă în suflete, cu intro-ul de la „Flattening of Emotions” în urechi, spunem şi noi,
Dumnezeu să-l ierte!
Lasă un comentariu