Rockstadt Extreme Fest Ziua 2 / 13.08.2015

274 vizualizări

Daca spre seara se mai lasa racoarea, zilele sunt, chiar si aici, la munte, deosebit de calduroase. Asa ca berea, apa sau cidrul curg in valuri, iar spatiul umbrit si acoperit de fan aflat nu departe de scena e la mare cautare. Ziua a 2-a a festivalului, prima la care se canta pe scena mare, incepe cu o intarziere considerabila. Cauza este, dupa cum a anuntat din timp pagina oficiala a festivalului, anularea recitalului formatiei italiene Caronte, pricinuita de un deces in familie. Asa se face ca, in timp ce la terase sunt inca mai multi spectatori in fata scenei, muzica incepe, sub soarele torid, un pic inainte de ora 15.

Iar Mindthreat din Grecia este o trupa ideala de deschidere. Cu un solist vocal foarte energic si o muzica placuta, incadrabila in limitele metalcore, Mindthreat ne reobisnuieste urechile cu volumul pe care il vor avea de indurat – sau de savurat – toata ziua. Piesele sunt compuse dupa reteta clasica, alternand pasajele de voce clean cu tipete pe ritmuri sacadate, insa melodiile destul de curgatoare si buna omogenizare fac auditia placuta, desi nu memorabila.

Cativa dintre cei prezenti la fata locului vorbesc despre Harakiri for the Sky ca despre o adevarata revelatie, si se pare ca austriecii au depasit intr-adevar de ceva vreme statutul underground, daca e sa judecam dupa umplerea rapida a spatiului din fata scenei. Din punctul meu de vedere, orice asteptare se dovedeste zadarnica, si asta inca de la prima piesa. Compozitiile acestei trupe au varietatea expresiva nula. Acelasi ritm si aceeasi succesiune monotona de riff-uri, cu finalurile de fraze punctate de aceleasi break-uri ultra-previzibile pe tobe. Sunt insa multi cei care par sa guste muzica si lor le lasam, fireste, dreptul la gusturi diferite de ale noastre.

Peisajul este la fel de pitoresc ca in anii trecuti. Inca de la inceputul zilei, in preajma scenei isi face aparitia un personaj pe care aproape il uitasem: rockerul care sare coarda in timpul recitalelor. Si o face si de data aceasta cu mare spor. Cand se mai incurca, da din cap de vreo doua-trei ori si revine perseverent. Un bunicut cu figura bonoma si mustata alba se plimba de colo-colo cu un tricou alb inscriptionat cu „Death metal is my life”. Si, poate pentru prima data, isi fac aparitia armele. Da, da, arme! Si nu oricare, nu niste amarate de revolvere, ci mitraliere destul de sofisticate. Din plastic si cu apa pe post de incarcatura, ce credeati? De altfel din aceste automate zboara din cand in cand cate un jet de apa peste multimea nedumerita in timp ce pe scena se afla RoadKillSoda.

Demult imi doream sa-i vad pe bucuresteni, reprezentantii curentului stoner din Romania. In ciuda unui volum mult prea ridicat – poate totusi intentionat, pentru a spori perceptia asupra muzicii, a-i adauga un element pur senzorial – si a vocii uneori acoperite de instrumente, recitalul este totusi suficient de clar pentru a fi gustat de admiratorii mai vechi sau mai noi. In miezul acestei muzici se afla partile de chitara extrem de colorate, fanteziste si variind mereu tonurile. Sectia ritmica asigura un balans antrenant, caracterul uneori repetitiv garanteaza punerea in evidenta a aceleiasi chitare, asa ca totul capata un caracter care, desi modern, isi trage radacinile din anii 1970 si chiar 1960. Prezenta scenica a solistului Sebastian Stancu e dinamica, iar atitudinea lui prietenoasa, modesta si ironica ii asigura un plus de simpatie. RoadKillSoda are un foarte bun impact live si pare o muzica de ascultat cu ochii inchisi, visand la cai verzi – si frumosi – pe pereti. Iar spectatorii care pe langa tricourile cu tot felul de mortaciuni si-au pus flori in par ne fac sa ne gandim ca, desi suntem la Rockstadt, am putea la fel de bine sa fim si la un Woodstock contemporan.

De la stoner la death-metal nu este decat un pas, cel putin aici, pe scena Rockstadt Extreme Fest 2015. Tocmai din Brazilia, cei trei frati care formeaza Krisiun au venit sa ne asalteze cu sonoritati brutale. Cu un material nou de promovat, „Forged in Fury”, trupa isi face treaba cum stie mai bine. Ceva de genul „love it or leave it”. Ansamblul suna foarte compact, asalturile de tobe furioase si nu lipsite de virtuozitate se suprapun la milimetru peste riff-urile cand rapide, cand in tempo mediu si apasatoare. Pe scurt, reteta e aplicata cu pricepere. Bun pentru impatimiti, in regula si pentru spectatorii mai neutri printre care ne numaram de data aceasta.

Be’lakor este o trupa australiana de death-metal impanat cu melodie care pare sa fi castigat ceva teren si intre fanii romani. Asa se face ca odata cu aparitia ei pe scena entuziasmul creste la noi cote si dupa foarte putin timp numele trupei e scandat din sute de piepturi. Un sunet echilibrat pune in evidenta liniile melodice amplificate de o clapa care nu se multumeste cu armonii statice si tehnica instrumentistilor. Totul e bine pus la punct, insa nu trece mult pana la instalarea unei anumite monotonii. Be’lakor alterneaza pasaje foarte inspirate cu momente redundante. Asa se face ca, desi momentul muzical este placut, nu poate fi socotit nici pe departe o mare descoperire. De mentionat insa comunicarea excelenta cu publicul si vanzarile bune de materiale promotionale imediat dupa incheierea recitalului.

Este clar ca tatuajele sunt un fenomen in crestere in Romania, iar astazi cele mai complexe (nu luam in discutie vechile ancore si inscriptiile de tip „Marghioala”) nu mai sunt apanajul exclusiv al rockerimii. Interesant – si nu in cel mai bun sens al cuvantului – mi se pare ca apar din ce in ce mai multe care amintesc de celebrele prosoape sau tablouri care se vand pe toate statiunile litoralului. Da, le stiti, acelea cu rechini, tigri, sau cate o panza kitsch cu o femeie decoltata cu gene lungi si o atitudine mai mult sau mai putin misterioasa si intunecata. Mai ales aceasta categorie pare sa fi prins, asa ca uneori, pierdut cu privirea pe spatele unui domn sau al unei domnisoare, mai ca-ti vine sa intrebi de guma Turbo si sa te intrebi cand o incepe maneaua. Repet, nu vorbesc aici despre toate tatuajele, ci despre o categorie bine definita. Si ma feresc sa si judec prea aspru, doar constat ce vad la fata locului.
Daca te uiti pe net la „fisa postului” celor de la Monuments, vezi „progressive metal”, ceea ce usor te poate duce in eroare daca astepti pasaje lungi de clape si piese de 20 de minute. De fapt, britanicii nostri canta un amestec foarte ritmat si echilibrat de groove, cu momente funk, metal dur si hardcore, o salata care la prima vedere nu i se pare prea gustoasa metalistului clasic, dar care isi scoate la iveala savoarea pe masura ce te lasi cuprins de farmecul ei. Cu un solist vocal – Chris Barretto – absolut dement si versatil, primul frontman in adevaratul sens al cuvantului din aceasta seara, britanicii se dezlantuie printre ritmuri sincopate, tipete sacadate si melodii pline de culoare, cu balans, alternanta ritmico-melodica, viteza si pasaje aproape meditative. Daca imensa barca pneumatica e folosita deja de cateva ore la crowd surfing, de data aceasta in ea se urca insusi solistul vocal, care canta leganat pe valurile multimii si pare sa nu oboseasca niciodata. Se pare ca o parte din public cunoaste deja Monuments, dialogul este savuros, miscarea totala, iar vechii admiratori sfatuiti sa-i imbratiseze pe cei noi, de acum „membri ai familiei”. Cei de la Monuments au doua albume la activ, „Gnosis” si „Amanuensis”, iar daca in studio suna la fel de bine ca in concert – sau pastreaza principalele elemente de virtuozitate, ironie si energie – viitorul suna foarte bine pentru ei.

Ceva mai devreme, un caine, probabil corcitura de ciobanesc german si destul de batran, a vizitat si el teritoriul festivalului. Coplesit de mangaieri, si-a vazut multumit de drum. La cativa metri departare, o masca de schelet insangerat se iveste prin multime, iar posesorul se pozeaza cu un prichindel din cale afara de multumit. Noaptea s-a coborat peste Rasnov cu racoare cu tot, iar pe scena urca Ensiferum.

Dintre nenumaratele trupe de folk metal, cvasi-identice, finlandezii ies in evidenta prin cateva elemente. Pe de o parte, elementele de black-metal melodios sunt mult mai prezente decat la altii, amintind intr-o anumita masura de Dimmu Borgir. Pe de alta, vocile canta armonizate aproape tot timpul, cu aceeasi intensitate ca a vocalizelor dure. Altfel, sigur, exista multe puncte comune si cateva redundante. Dar recitalul de la Rockstadt e energic, ne plimba veseli prin „Twilight Tavern” si face un salt peste – sau sub – Motörhead pana la „Two of Spades”, asa ca atmosfera se incinge rapid si entuziast. Spre dezamagirea unora, anumite pasaje sunt samplate, iar live li se adauga doar scheletul. Vocile canta voios imne, adesea la octava, iar la puncte slabe putem nota si intonatia cat se poate de falsa in unele momente a vocii de tenor. La plusuri, in schimb, retinem virtuozitatea remarcabila a basistului Sami Hinkka. Una peste alta, punct ochit, punct lovit.

Ei, dragii mosului, si urmeaza capul de afis al serii. Inca de la primele note, Kataklysm isi confirma calitatea: sunet plin, tehnica ireprosabila, melodie, expresie. Ca pe albume, si ce mai albume! „Suntem la un concert death-metal, nu la Justin Bieber!”, ne striga solistul Maurizio Iacono, indemnandu-ne sa navigam in public, sa-i punem la treaba pe oamenii de ordine. „The Black Sheep” ne face cunostinta cu noul album, „Of Ghosts and Gods”, dar avem parte de o trecere in revista destul de cuprinzatoare a activitatii trupei. Melodiile excelente ale chitarei, sustinute de un bas care nu se multumeste sa toace fundamentalele, ci merge uneori in terte paralele, sugerand o chitara ritmica, iar tobele fac adesea uz de tehnica numita gravity blast, cu batul lovind premierul si rama intr-un fel de tremolo – lucru asupra caruia imi atrage atentia Attila Mogyoros de la Psycho Symphony, si el incantat. Peisajele apocaliptice, durerea, dar si dorinta de a trai si de a rezista, rasuna violent din aceasta muzica, la care publicul rezoneaza din plin. Asa ca pentru „Crippled and Broken” canadienii beneficiaza de ajutorul numeroaselor piepturi obosite, dar hotarate. Un recital de zile mari si o incheiere in forta a unei zile un pic mai terne, dar nu lipsite de momente de excelenta.

Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*