S-au implinit 12 ani de la moartea lui Chuck Schuldiner

1.711 vizualizări

Pe 13 decembrie s-au împlinit 12 ani de când Chuck Schuldiner ne-a părăsit. Deşi, pentru mulţi dintre noi, rămâne mai departe o prezenţă vie. De multe ori în timpul vieţii, dar mai ales după moarte, o personalitate este confiscată de cei din jurul ei în schimbul afirmării propriilor ideologii, concepţii estetice sau stiluri existenţiale. Iar Charles Michael „Chuck” Schuldiner nu face excepţie.

Atunci când a fost supranumit părintele sau „naşul” (the godfather) death-metal, contradicţiile au apărut repede, una după alta. Unii îi contestă statutul, invocând nume ca Hellhammer sau Possessed, trimiţând la albume apărute înainte de „Scream Bloody Gore” sau la versuri mai vechi decât „Regurgitated Guts”. De parcă unui curent artistic i se poate determina în mod precis şi incontestabil data naşterii.

Chuck Schuldiner s-a manifestat ca muzician într-un context în care noua abordare ce avea să capete numele death-metal îşi definea trăsăturile stilistice şi a contribuit în mod decisiv la această definire. Nu cronologia contează, ci importanţa contribuţiei, realizările muzicale la un nivel mereu superior care îl deosebesc – şi deosebesc Death – de mulţi „colegi de breaslă” care după entuziasmul începuturilor s-au cantonat în îngustime artistică şi manierism.

Şi unii dintre admiratorii lui Chuck Schuldiner l-au „confiscat” în felul lor, refuzând să admită că un muzician şi orice artist se dezvoltă liber, în funcţie de talent şi de chemare interioară, nu de nişte limite dogmatice impuse de un stil sau altul. Death a fost – cum altfel? – mereu o trupă de death-metal, dar una care nu s-a sfiit să exploreze teritorii noi, să adopte formule din heavy-metal, lungi pasaje progresive sau chiar câte o armonie din jazz, mai discretă totuşi decât la Atheist.

„Am fost interesat de la început de melodie”, spunea cândva Chuck, dând ca exemplu „Zombie Ritual”, de pe albumul de debut sus-amintit. Şi a continuat afirmând că pentru a fi death-metal, muzica nu trebuie să fie neapărat ultra-rapidă, „cu 666 de bătăi pe minut” şi împănată de clişee sataniste, pe care Chuck le considera nişte prostii. Este de altfel şi motivul pentru care, începând cu „Human”, a renunţat la crucea întoarsă din logo-ul trupei.

Pe de altă parte, Chuck nu a cedat nici ispitei popularităţii, a unei muzici difuzabile la radio, ci a înţeles că vocalizele guturale au valenţe expresive care pot fi exploatate în contexte mereu noi. Iar când a simţit nevoia unor părţi vocale melodioase, a înfiinţat Control Denied, un grup care este încă departe de a fi apreciat la adevărata lui valoare.
De la începuturi, Schuldiner a progresat cu fiecare album spre maturitate conceptuală şi artistică. Atunci când James Murphy, socotit primul chitarist de mare virtuozitate al genului, a făcut acel tur de forţă care l-a dus pe rând în Death, Obituary, Cancer, Disincarnate şi atâtea altele, lângă el a crescut Chuck însuşi.

Şi cel care pe „Spiritual Healing” rămânea încă uneori în umbra maestrului a ieşit la iveală deplin pe „Human”, alături de un mai tânăr virtuoz, Paul Masvidal. S-a spus la un moment dat despre Chuck Schuldiner că ar fi un tiran. El a răspuns că este om supus greşelii, dar că în primul rând este obsedat de conştiinciozitate şi rigoare pentru lucrul bine făcut. Şi a lăsat muzica să vorbească, mai convingătoare decât orice declaraţie. Iar această muzică vorbeşte până astăzi.

Chuck Schuldiner a murit, dar nu „a trecut în nefiinţă” – expresie ce siluieşte limba, inventată de comuniştii care credeau că totul se rezumă la materie, fără echivalent în limbile europene –, ci a lăsat în urmă o moştenire artistică ce mărturiseşte despre viaţa şi frământările lui şi ale fiecăruia dintre cei care rezonează cu această artă. În amintirea lui, „let the metal flow”. Dumnezeu să-l ierte!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*