Sezonul de primăvară-vară, al concertelor în aer liber, înaintea marilor festivaluri, începe cum nu se poate mai bine, clasic, scurt şi la obiect. Arenele Romane îşi deschid porţile pentru a găzdui un eveniment ce trebuia să aibă loc acum ceva vreme, dacă nu ne băga pandemia beţe în roate. Între timp, cum era de aşteptat, condiţiile, setlisturile, funcţionările organelor unora dintre cei implicaţi şi alte date fragile ale realităţii cotidiene s-au schimbat. Sunt însă şi lucruri care rezistă testului timpului. Revin mai jos pe această temă.
Pentru început, trebuie spus că e reconfortant ca, măcar din când în când, desfăşurătorul unei seri de acest tip să fie concis. Trupă de deschidere, cap de afiş, gata! Cu puţin timp între, cât să nu apuci să te plictiseşti / îmbeţi, dar să poţi arunca o privire la standul cu materiale promoţionale. În timp ce unii îşi reîmprospătează încă garderoba cu instantanee grafice din istoria W. A. S. P., pe scenă urcă trupa autohtonă Revolter. Fără niciun complex, băieţii trezesc Arenele cu un răget la limita black-metal-ului (deşi stilul lor nu e nici pe departe aşa ceva) şi încep, cu tupeu pozitiv şi atitudine deschisă, să-şi etaleze marfa sonoră. Ca în atâtea alte cazuri, trupa de deschidere nu are parte de probă de sunet, aşa că acest factor nu-i avantajează deloc pe băieţi. Durează mult (câteva piese) până când începe să răzbată şi în faţă… toba, şi bănuiesc că şi pe scenă sunt câteva probleme, pentru că sunt momente în care instrumentiştii par mai mult să se ghicească şi să se intuiască decât să se audă propriu-zis. Cu toate acestea, nu dezamăgesc deloc! Cântă variat, ritmat, vocile brutale lasă loc pasajelor melodioase în armonie (uneori una dintre voci este un pic sub ton, probabil din cauza motivelor descrise mai sus), versurile în limba română sunt un demers curajos şi de impact, atitudinea scenică foarte bună. Revolter face parte dintr-un val contemporan de rock / metal care nu se încurcă prea mult în limitări stilistice, cu o îmbinare de elemente căreia îi mai trebuie o mică scânteie pentru a se defini clar şi recognoscibil, dar foarte promiţătoare. Cele câteva piese nu permit nici pe departe concluzii definitive, dar cine a ascultat cât de cât atent îşi va dori cu siguranţă să urmărească Revolter şi în viitorul apropiat.
Iar acum, vă rog să mă iertaţi. Mi-a părut bine să vă revăd, însă plec spre scenă, mă pun în mijloc, în faţa lui „Elvis” (celebrul stativ de microfon al lui Blackie Lawless) şi închid ochii. Da, am văzut decorurile, afişele unui circ electric plin de deviaţii şi sălbăticiuni care nu sunt decât oglinda lumii din afară, însă acum, odată ce intro-ul a trecut, Blackie a luat loc pe scaunul făcut necesar de hernia de disc şi am auzit primele note de pe „On Your Knees”, plec într-un drum spre propria mea istorie.
O scurtă bucată de vreme, la început de liceu, aveam tendinţa să bag W. A. S. P. în aceeaşi oală cu trupele de glam şi să-i întorc spatele. Tot ce-mi displace în muzica rock se poate rezuma în două cuvinte – Mötley Crüe – şi orice aducea chiar vag a hair-metal îmi era – şi îmi este – străin. Mi-am „revenit” repede şi ascult W. A. S. P. de vreo treizeci de anişori. Reluând albumele înainte de concert, mi-am dat seama că nu mă înşelasem cu totul în copilărie. Ceva-ceva din decadenţa ostentativă a fostului coleg de trupă al lui Blackie, Nikki Sixx, răzbate şi în primele creaţii muzicale W. A. S. P. Însă evoluţia artistică a lui Blackie Lawless pune şi începuturile într-un context care schimbă radical orientarea. Furia de pe „On Your Knees”, energia devastatoare de care trebuie să profiţi „until the flame burns out”, tortura care nu se opreşte devin, din sfidare gratuită, cioburi de oglindă menite să te pună faţă în faţă cu lumea din afară şi cu sinele tău derutat, izbit dintr-o parte într-alta de ostilitatea celorlalţi şi de propria ta lipsă de orientare, care te fac să te vezi, în lumina crudă a zilei sau sub decorurile mincinoase ale scenei, „Inside the Electric Circus”.
Blackie Lawless stă jos, Blackie Lawless a mai îmbătrânit (serios?!), dar, ca să-l citez, ce mai funcţionează din el, „vocea asta pe care mi-a dat-o Dumnezeu” este la limita superioară. Greu de crezut, dar este foarte uşor să ignori scaunul când auzi notele înalte, furia şi tristeţea, sarcasmul şi recunoştinţa, exprimate muzical atât de bine, atât de proaspăt. Chiar dacă cea mai nouă piesă cântată în acest concert are treizeci de ani, trupa sună cât se poate de prezent, este vie, nu are nimic din aerul nostalgic al celor care trăiesc dintr-un trecut, fie el şi glorios. De nostalgie avem noi parte, după obraznicul „L. O. V. E. Machine”, când ne dăm seama că, poate dintotdeauna, „my heart’s in exile” şi că acel „Wild Child” din noi nu vrea decât „love to shelter me”.
Iniţial – adică până la pandemie – turneul plănuit de W. A. S. P. ar fi trebuit să fie o retrospectivă a primelor patru albume. Cum anul trecut s-au împlinit trei decenii de la lansarea „The Crimson Idol”, planurile s-au schimbat. Din punctul de vedere al conceptului trupei, lucrul este cât se poate de potrivit. Albumul sus-amintit este punctul de cotitură al istoriei W. A. S. P. Dacă unii regretă faptul că din acel moment, odată cu plecarea lui Chris Holmes, a devenit evident că vorbim mai puţin despre o formaţie în sensul clasic al cuvântului şi mai mult despre un proiect solo al lui Blackie Lawless, nu este mai puţin adevărat că „The Crimson Idol” transformă demersul artistic, pentru că omul din spatele proiectului arată că este mai mult decât un „Rebel in the F. D. G.” şi chiar decât o oglindă a societăţii, şi duce totul spre o latură introspectivă fără care orice act artistic nu e decât strălucire goală. Cu ochii închişi – ţineţi minte, da? – mă las purtat de „kiss away the pain and leave me lonely” înspre locurile ascunse unde pătrunde această muzică, la idolul pervers pe care ni-l facem fiecare din noi înşine, fie că suntem în faţa a mii de oameni, fie că stăm doar cu conştiinţa care ne dezvăluie, ca luminile pe scena părăsită, goliciunea din suflet. Faima – de decenii, de un an, de un sfert de oră, vorba lui Andy Warhol – e o minciună şi dragostea multora s-a răcit. Ca să descoperi viaţa dincolo de norul de fum, e nevoie să mori, să lepezi imaginea comodă şi iluzia de putere care te-au dus către un vis gol. Asta a făcut Blackie Lawless, refuzând să se cantoneze într-o formulă stilistică, să repede până la parodie reţeta începuturilor.
Altfel, nimeni nu ne împiedică să fim uneori „Blind in Texas”. Cenzura deceniilor trecute – cu imagini cu Dee Snider şi Frank Zappa pe fundal – ne este readusă în amintire de „Animal (Fuck Like a Beast)” şi nu e deloc doar o amintire, şi suntem gata să întrebăm lumea întreagă dacă, înainte să ne judece, l-a văzut pe „The Real Me”.
Pe ecrane s-au derulat constant imagini cu W. A. S. P., din cei 40 (plus unu) de ani de carieră, şi cei care au contribuit la clădirea edificiului sunt pomeniţi cu nume şi prenume. Printre ei, evident, şi Mike Duda, Doug Blair, Aquiles Priester (şi Brian Tichy), actualii colaboratori ai lui Blackie, care duc maşinăria mai departe. Blackie vorbeşte pe un ton neobişnuit de cald pentru el şi mulţumeşte publicului care l-a însoţit în această călătorie – implicit şi celor care l-au aşteptat ani de zile din spatele unei cortine de fier prin care nu a pătruns multă vreme. Spectacolul a fost tot ce ne-am dorit să fie. Aş vrea să mai am ocazia să văd W. A. S. P., să ascult şi „The Headless Children”, şi piesele de pe albumele mai noi. Însă orice ar fi, seara aceasta a fost o întâlnire fantastică, semn al unui parcurs muzical care ne-a scuturat un pic şi ne-a amintit ceea ce ştiam dintotdeauna, dar care uneori dispare sub stratul unor griji mici şi mari: „I Wanna Be Somebody”!
O galerie foto se poate accesa AICI.
Lasă un comentariu