Indiferent de modul în care am luat contactul cu Warrel Dane – Sanctuary, Nevermore sau proiectul său solo – am fost de fiecare dată uimită de forţa expresivă a vocii lui, suprapusă peste creaţii muzicale remarcabile. Şi cum Nevermore a devenit, după spusele artistului, „cea mai bună trupă pe care a ucis-o vreodată alcoolul”, iar Sanctuary are de lucru în studio, faptul că Dane şi trupa sa omonimă concertează în Europa m-a surprins şi m-a bucurat. Nu pot rata întâlnirea cu unul dintre soliştii mei preferaţi, cu atât mai mult cu cât văd că acest lucru încă e posibil, deşi trupa prin care l-am cunoscut este, în cel mai bun caz, „în pauză”; în plus, mă bucur că la faţa locului găsesc un stand de merchandise bine aprovizionat cu tricouri de mai multe forme şi mărimi.
Nu mă miră faptul că Hard Rock Cafe este aproape gol într-o seară târzie de marţi, mai ales că este vorba despre un artist deseori trecut cu vederea (pe nedrept, din punctul meu de vedere), care nu concertează cu trupa sa de bază. Totuşi, sper ca măcar fanii die-hard să-şi facă apariţia, iar acest lucru începe să se întâmple în timp ce atmosfera clubului este umplută de anii 1980 aduşi în prezent de Dreamrites. Tânăra trupă din Grecia îl însoţeşte pe Warrel Dane în mini-turneul european şi, ca detaliu amuzant, acesta pare să fie primul ei concert în străinătate. N-ai spune, pentru că cei cinci muzicieni desprinşi parcă din alte vremuri îşi cuceresc repede audienţa prin dăruire, dezinvoltură scenică şi omogenitate. Publicul apreciază din plin heavy metal-ul old school cântat cu aplomb şi sinceritate, iar aplauzele se înteţesc atunci când recunoaşte preluarea după Powerslave – deloc prima opţiune când o trupă decide să cânte un cover Iron Maiden. O prezenţă plăcută şi reconfortantă, Dreamrites este o alegere inspirată în deschiderea serii.
Pauza este scurtă şi pe scenă intră coechipierii-instrumentişti strânşi de curând, odată cu începerea turneului aniversar pentru Dead Heart in a Dead World, de la înregistrarea căruia au trecut cincisprezece ani. Dintre aceştia, ţâşneşte violent ca şi piesa de deschidere, Narcosynthesis, liderul proiectului Warrel Dane şi una dintre cele mai interesante apariţii din universul metal. Recunosc, în momentul când îl văd pe Dane primul lucru ce-mi sare în ochi este figura extrem de slabă, care păstrează semnele diabetului şi anilor de dependenţă în spatele tricului cu Darth Vader metalist; mă întreb dacă şi cum va putea susţine întregul concert, îmi reduc aşteptările şi mă pregătesc de eşec. Şi cât de tare mă înşeală aparenţele! Nu durează mai mult de două piese ca vocea să se încălzească şi să mă fascineze, în plină forţă, iar odată cu Evolution 169 începe şi dialogul cu publicul, căruia americanul îi confirmă că nu vrea să-i dezvăluie semnificaţia titlului. Discul ce face subiectul turneului nu este chiar preferatul meu dintre produsele Nevermore, însă îmi dau seama repede că în concert lucrurile sunt extrem de schimbate – totul este mult mai direct, mult mai agresiv, mult mai intens, chiar dacă spectatorii sunt puţini, iar sunetul nu tocmai clar.
Dincolo de piesele în sine, dintre care The Heart Collector, Insignificant şi Believe in Nothing sunt cu adevărat remarcabile, ceea ce mă fascinează este însuşi Dane – un personaj în cel mai pur sens al cuvântului. Expresiv până la ostentaţie, temperamental şi controversat, pune adesea în umbră instrumentele (de altfel la înălţime) şi transformă seara într-un one-man show. Spectatorii sunt electrizaţi şi aproape nimeni nu mai stă jos într-un club ce pune la dispoziţie mese şi scaune chiar în faţa scenei; la naiba cu ele, cine poate rămâne aşezat când aerul vibrează de sunetele unui progressive metal acordat în „game” extreme? Poate că vocea lui Dane nu mai duce ca în tinereţe şi poate că fineţurile adăugate în studio nu se regăsesc în întregime live, dar calităţile vocale ale solistului sunt în continuare acolo, alături de abilitatea de a face trecerile între cântat melodios, recitat aspru şi gâjâit agresiv; şi peste acestea, trebuie să repet, se suprapune o atitudine lipsită de compromis, aproape hipnotizantă.
Rememorarea albumului este urmată de o pauză, după care artiştii revin pe scenă pentru un pic de diversitate – un clasic (Enemies of Reality), ceva nou (As Fast As the Others) şi două creaţii Warrel Dane de pe fenomenalul disc scos sub această titulatură (Brother, When We Pray). Finalul creionează ceea ce mulţi, inclusiv eu, consideră cel mai bun album Nevermore şi o genială bijuterie progresivă – Born reuşeşte să mă încânte şi să mă deprime în acelaşi timp, întrucât îmi dau seama cât îmi lipseşte această trupă. Cam aceasta este povestea. Mi-ar fi plăcut să cuprindă mai multe piese din ultimii ani Nevermore şi din proiectul solo al lui Dane, aşa cum mi-ar fi plăcut să aud măcar un Sanctuary recent. Şi totuşi, la final de concert, simt că n-a lipsit nimic dintr-un concert cu adevărat de suflet, în care chiar am avut senzaţia că totul mi se adresează mie, personal. În mod clar, ar fi meritat mai multă reclamă şi mai multă atenţie.
O galerie foto puteti urmari AICI.
Foto: Diana Grigoriu
Lasă un comentariu