Chris Cornell: evoluție artistică+playlist

În mod cert, azi nu e o zi senină în istoria rockului. Chris Cornell a fost găsit ieri noapte mort în baia camerei sale de hotel, după concertul susținut cu SOUNDGARDEN în Detroit’s Fox Theatre. Până în acest moment, din lipsă de informații suplimentare, se crede că artistul s-a sinucis, deși se afla într-o etapă profesională prolifică și era căsătorit de 13 ani cu Vicky Karayiannis, alături de care avea doi copii. Un asemenea eveniment invită la reacții standard: întâi șoc, apoi curiozitate, imediat nostalgie și bineînțeles, revolta celui care se vrea împotriva curentului – dar acuma că a murit săracu’, umpleți Facebookul de melodii. Nu știu exact ce se cuvine făcut în asemenea situații, dar de un lucru sunt sigură: când un om pe care îl apreciezi moare, din proprie voință, dintr-un accident sau pur și simplu, din legea firii, e mai mult decât natural să-ți amintești de el, să te gândești ce a rămas în urma lui și să-l transformi, cel puțin o perioadă, în subiectul constant al gândurilor tale. Poate l-ai urmărit cu interes pe tot parcursul carierei, poate l-ai uitat, poate nu știai de el, dar dacă te interesează câtuși de puțin existența lui, dacă ești impresionat de ce a construit el din pasiune și în pofida obstacolelor, e un gest de minimă curtoazie să îți exprimi regretul, acesta e poate unul dintre momentele când moartea, deși un eveniment solitar, ne face mai empatici. E un gest bizar de solidaritate cu mortul, deși îl lasă rece toate R.I.P-urile. Totul e de fapt un fel de karma, e un răspuns tardiv la întrebarea pe care poate că și-a pus-o în clipele grele cât trăia: Dacă dispar, cine își va mai aduce aminte de mine? Chris Cornell, hm, răspunsul e…o planetă întreagă!   

Cum a început cariera lui Chris Cornell și cum a reușit să scrie istorie în muzica rock? Totul e de fapt o incursiune nebunească, o oscilare continuă între instinctul de a face parte   dintr-o trupă și instinctul de a cânta solo, un interes crescut pentru medii noi (de aceea, a scris și muzică de film) și nu în ultimul rând, conștiința acută a ceea ce se petrecea în muzică în anii ’80-’90. Astfel, Chris Cornell a devenit un simbol grunge, un artist surprinzător, flexibil, neîmblânzit și imprevizibil, într-atât de imprevizibil încât într-un anume punct din cariera lui, nu s-a temut de judecata propriilor fani. Nu părea că vrea să mulțumească pe cineva anume, el avea propria viziune despre muzica pe care voia să o facă, propriile intuiții și propriile ritmuri.

Etapa Soundgarden

În 1991, în Seattle, SOUNDGARDEN, ceea ce se numea atunci generic o trupă locală de heavy metal, lansează albumul Badmotorfinger. Aceasta a fost de fapt rampa de lansare pentru Chris Cornell. Stilul exploziv, versurile vagi, riffurile impunătoare și videoclipurile nebunești, ghidate de o viziune stridentă, ba psihedelică, ba iconoclastă, au făcut din SOUNDGARDEN un reper. Trei piese doar și vă puteți face singuri o idee despre natura exploziei pe care o provoca această trupă nou-nouță: Jesus Christ Pose – despre bunii samariteni care au nevoie de un țap ispășitor, Outshined – despre stările depresive care se cer exorcizate prin dans, rock și nisip în ochi, Rusty Cage – despre situațiile toxice din care ieși doar dacă faci un efort imens de voință.

La scurt timp după primul triumf SOUNDGARDEN, prietenul cel mai bun al Chris, Andrew Wood (membru de bază în trupa MOTHER LOVE BONE) moare din cauza unei supradoze. Șocat de dispariția bruscă a lui Andrew, Chris compune două piese-tribut, pe care le cântă alături de foștii colegi ai prietenului său – Stone Gossard, Jeff Ament, Mike McCready și Matt Cameron. Totul începe ca un tribut de ocazie și devine o trupă independentă, Temple of the Dog. Lansează un singur album, devin cunoscuți prin Hunger Strike, îl iau și pe Eddie Vedder alături ca să ajute la unele secvențe vocale și în scurt timp, fiecare își urmează propriul drum: Chris cu SOUNDGARDEN, băieții cu ceea ce se va transforma în legenda PEARL JAM.

În 1994, când fenomenul grunge începe să se stingă, SOUNDGARDEN e încă în picioare, lansează albumul Superunknown și dau lovitura cu piesa Black Hole Sun, o melodie cinică despre lumea consumeristă plină de zâmbete forțate. În momentul ăla, tot ceea ce își mai dorește trupa SOUNDGARDEN e să vină o gaură neagră și să înghită toate ipocrizia de final de secol XX. Cam aceeași speranță pe care o avea și Moțu Pittiș în piesa Ploaia care va veni, ce-i drept, pe un ton folk cât se poate de cuminte și de moderat.

Videoclipul face furori și de aceea, la gala MTV Video Music Awards, SOUNDGARDEN câștigă premiul Best Metal/Hard Rock Video. Momentul decernării premiului este relevant pentru atmosfera SOUNDGARDEN – băieții nu erau impresionați de titluri, de profit, de glumițe politicoase și de presiunea de a se face plăcuți cu orice preț, erau bad to the bone, rebeli, cu ideile lor și rânjind la lume cu dinții dezveliți.

Priviți doar cum îl tachinează Chris pe Kim, propunându-l în joacă pentru Best Female Vocal, priviți cum disprețuiesc amândoi orice fel de etichete și când sunt întrebați cam ce sunt ei mai exact – metal sau hard rock- Chris răspunde invariabil: We are so metal you can’t even hardly believe it. Întrebați dacă așteaptă cu nerăbdare să audă live vreo trupă invitată în acea seară la gală, Kim răspunde simplu, brutal de simplu: Meh… Jurnalistul glossy insistă: Nici măcar GREEN DAY? Kim răspunde simplu, brutal de simplu: Nu. Când află că au câștigat premiul pentru cel mai bun videoclip metal/hard rock, reacția lui Chris este una protectoare: înainte de a urca pe scenă, îi strânge mâna lui Steven Tyler și la microfon, spune cuminte: Sorry Aerosmith! Apoi, după mulțumirile de rigoare, Chris și Kim sunt intervievați de o blondă fâșneață, dar cu playlistul cam prăfuit la capitolul rock n rolla. Chris îi împrumută cardiganul negru cu puf, plasează câteva glumițe pe jumătate prietenoase, pe jumătate malițioase, iar blonda se ține tare, se zburlește și vorbește înțepat ca un arici luat pe nepregătite. E clar, MTV și SOUNDGARDEN nu sunt chiar a pair made in Heaven și ăsta e încă un motiv pentru care îl apreciez pe Chris Cornell. This is some badass motherfucker!

Proiect solo

În 1997, SOUNDGARDEN se destramă, iar Chris se concentrează pe un proiect solo, la polul opus față de ce cântase până în acel moment. Euphoria Morning este un album de suflet, cu emoții intense, dar exprimate delicat, fără țipete violente, fără spiritul rebel copleșitor cu care își obișnuise publicul, este un moment de respiro, o tranziție excelentă către următorul vulcan rock n roll în care se va avânta.

Etapa AUDIOSLAVE

În 2002 lansează alături de AUDIOSLAVE albumul omonim, plin de tranziții ritmice spectaculoase. Chris se reinventează și e mai puternic ca niciodată. Sound-ul AUDIOSLAVE e misterios și hipnotic, fără sclipici, onest, dar fără a fi prozaic. Conchise nu are nicio legătură cu un șef indian apaș, dar vorbește de tentația naturală de a prelua controlul, de instinctul de a domina viața atunci când ea pare că vrea să te dărâme, de lupta corp la corp cu imposibilul.

Show me how to live este o rugăciune postmodernă aș zice, o mustrare ușoară către Dumnezeu care a creat omul, dar nu s-a gândit să-i dea și un manual de utilizare a vieții că așa de capul lui…e dezastru.

 Like a Stone este o piesă nostalgică despre consecvență, răbdare și anticiparea unei despărțiri definitive, e răspunsul ideal pentru întrebarea cum suferă un rocker din dragoste? AUDIOSLAVE spune așa: cu demnitate, ca o stâncă!

Etapa ȘI-ȘI

Din 2007, Chris se desparte de AUDIOSLAVE și se concentrează pe diverse proiecte solo: albumul Carry on, muzică de film (James Bond devine o preocupare pregnantă pentru Chris) și nu în cele din urmă, o colaborare bizară cu producătorul hip-hop Timbaland, alianță muzicală percepută de rockerii din toată lumea ca pe un compromis de neacceptat. Părea că mult-iubitul lor Chris Cornell și-a vândut sufletul diavolului, dar nu a fost chiar așa…piesa Scream e chiar o melodie reușită, serenă într-adevăr, folk-ish, dar nu creează o prăpastie de netrecut între ce cânta Chris înainte și ce a lansat alături de Timbaland.

A fost doar o incursiune, un experiment muzical… ca și cum ai arunca o privire în curtea vecinului. După asta, în 2012, Chris s-a împăcat cu băieții de la SOUNDGARDEN și au lansat albumul King Animal. A reluat colaborările cu AUDIOSLAVE și cu trupa sa de suflet TEMPLE OF THE DOG și avea în față o agendă plină de concerte, apariții la marile festivaluri, lansări, interviuri și repetiții. Ultimul concert l-a prins la Detroit’s Fox Theatre, ultima melodie pe care a cântat-o a fost Slaves&Bulldozers, apoi nu se știe de ce și cum, a fost găsit mort în camera sa de hotel. Nu știm niciodată care sunt resorturile creative ale unui om și care sunt demonii intimi cu care luptă zilnic. Unul dintre fanii prezenți ieri la concert a publicat pe Youtube un fragment format HD, Chris interpretând pentru nostalgici Black Hole Sun…asta așa pentru că uneori vrem ca toată lumea să se evapore pur și simplu, fără urmă.

Ai grijă de tine acolo sus, Chris Cornell!

Sursă foto: https://www.facebook.com/chriscornell/