Daca ati vazut vreodata ILLUMINATI in concert prin cluburile bucurestene si stiti la ce sa va asteptati de la acest album… lasati-o balta. Pentru a va forma o imagine, acele prestatii live trebuie privite ca un atelier, ca un santier in lucru din care, dupa multe eforturi, ajustari si completari a luat astazi nastere „The Core”.
Peisaj intunecat si deranjat, albumul are marele merit de a reprezenta un edificiu de sine statator, cu personalitate, autentic, desi in termeni generali definitia de „death-metal tehnic” (sau progresiv) poate duce in eroare. Da, Illuminati construieste pe un teren destelenit de altii, insa „The Core” nu este imitatie a acelora si cu atât mai putin suma unor virtuozitati gratuite suprapuse peste o voce dura, pe care se zbat sa o puna pe piata multe trupe de gen.
Practic cei trei membri – Andrei Popa, Matei Tibacu-Blendea si Petre Iftimie – pornesc de la baza pusa in timp de trupe precum Death, Atheist, Pestilence, Martyr si lista poate continua la nesfârsit, dar contributia lor se distinge clar de ceea ce s-a facut pâna acum in domeniu.
Nu este vorba atât despre inovatie, cât despre echilibru si imaginatie. Desi piesele abunda de elemente tehnice, masuri compuse, ruperi de ritm, armonii stranii, niciunul dintre acestea nu este gratuit, toate fiind puse in slujba ansamblului. Alternanta rapid/lent, riff-uri furibunde/solo-uri melodioase, ruperi de ritm/ texturi ritmico-armonice nu lasa niciun loc monotoniei. Structurile foarte complexe imbraca pachete ritmice judicios construite, polifonii intre bas si chitara si momente de virtuozitate.
De altfel, solo-urile de chitara melodioase, tonale si de o virtuozitate cu substanta sunt una dintre marcile distinctive ale albumului. Din punct de vedere expresiv, „The Core” infatiseaza o viziune haotica si deranjata, tulburatoare tocmai prin stapânirea mijloacelor tehnice judicios puse in slujba ei, un amestec de visare intunecata si ratacire in abisul mintii omenesti cufundate intr-un labirint de unde nu mai vede lumina.
Uneori te simti ca intr-o transpunere sonora a filmelor lui David Lynch. Vocea (vocile), desi in registrul a ceea ce vom numi de dragul comoditatii death-metal tehnic, este si ea realizata cu un echilibru uimitor, punctând momentele expresive si potentându-le prin suprapuneri si cresteri si descresteri de intensitate.
De mare efect sunt numeroasele intermezzi bizare ce alterneaza scurte fragmente dramatice, litanii plângacioase ale unor cersetori (uneori armonizate) si scurte momente de liniste aparenta, care nu fac decât sa adânceasca impresia de grotesc.
Toata aceasta complexitate este bine pusa in evidenta de sunetul clar, care subliniaza atât pasajele jazzy – mai ales pe bas – cât si pe cele dure, mustind de metal. In acest context pot spune ca abundenta de invitati celebri nu e decât un bonus pentru un album deja foarte bine compus si orchestrat.
Lasă un comentariu