Jack White compune un blues modern turbulent si greu, acordand o atentie desavarsita detaliilor, iar nervosul Lazaretto nu face exceptie de la aceasta viziune creatoare. Proaspatul material a fost lansat in data de 10 iunie si se bucura de o ascensiune rapida atat in topuri, cat si in inimile fanilor.
Proaspat trecut printr-un divort si inspirat de catre acest eveniment, Jack White si-a canalizat toti demonii si a creat unul dintre cele mai reusite “albume de despartire” din ultima vreme, care trec ascultatorul printr-o multitudine de stiluri alaturi de bluesul evident: funk, gipsy jazz si chiar o tenta de folk. Desi acest amalgam muzical ar putea parea prea incarcat, piesele ce constituie albumul sunt surprinzator de accesibile.
Lazaretto este doar cel de-al doilea album solo al lui Jack White, insa acesta a colaborat si a produs numeroase materiale discografice premiante inca din anii ’90, cel mai elocvent exemplu fiind, bineinteles, proiectul The White Stripes, unde artistul a convertit povestile sale de viata despre adolescenta, inima franta si ambitii marete. Plin de idei si sunete felurite ce se ciognesc violent, uneori chiar brutal, albumul este atat de dens si nebunatic incat materialele anterioare palesc in fata sunetelor de havaiana, pian jazz, vocal rap-rock si zumzetul persistent de chitara.
Numele materialului se trage din italianul “lazaretto” care inseamna ospiciu pentru leprosi, fiecare piesa reprezentand o camera a acestei case pe care White o decoreaza dupa bunul plac. Acum, ne-ar putea veni diverse idei in minte cu privire la “ce a vrut autorul sa spuna” – poate iubirea asociata cu ideea de boala contagioasa?
Albumul se deschide cu “Three Women”, o piesa bazata pe creatia “Three Women Blues” din 1928 a Blind Willie McTell, in care White ne vorbeste despre cele trei femei ale sale – “red, blonde and brunette” – dintre care nu stie ce sa aleaga. Lordy, lord! Din fericire, aceasta indecizie nu este o problema prea apasatoare pentru artist, care, in timp ce se gandeste la o solutie, ne serveste un riff jucaus alimentat de orga, havaiana si pian.
Pe “Lazaretto”, White are un acces hip-hop, in timp ce “fiecare oscior din creierul sau este electric” (“Every single bone in my brain is electric”). Aceasta piesa este singura apropiere clara de cultul garage de pe acest album, cu o tenta de madhouse funk extrem de dansabil. Linia dintre maiestrie si nebunie este subtire si continua sa se piarda in momentul in care Jack ne spune ca Dumnezeu este femeie si ca are planuri marete cu el. Cine suntem noi sa-l contrazicem?
“Temporary Ground” este o balada despre comfort si frica impartite in mod armonios intr-o relatie cu o femeie, scrisa intr-o maniera country. Piesa in sine este o “relatie de dragoste” muzicala intre White si violonista Lillie Mae Rische, invitata pe acest album. Cu aceasta muzica in fundal, putem foarte usor sa ni-l imaginam pe artist pe un camp, cu un fir de iarba intre buze, contempland felurite lucruri.
Continuam cu o alta balada, de aceasta data intr-o nota mai trista. “Would You Fight for My Love?” il arata pe White, din spatele pianului, expus din punct de vedere emotional, vorbindu-ne despre teama de a fi ranit in dragoste prin intermediul unor metafore extrem de bine tesute: “But I’m afraid of being hurt that’s true/ But not afraid of any physical pain/ Just as I am always scared of water/ But not afraid of standing out in the rain.”
Chiar daca Jack ar fi scris versuri pentru “High Ball Stepper”, tot nu ar fi reusit sa compenseze racnetul cvasi-uman rezultat din combinarea viorii lui Lillie Mae si a vocii lui Ruby Amanfu. Acest instrumental ne demonstreaza cum ar trebui sa sune o trupa art-rock.
Jack cu siguranta stie sa se distreze, acest lucru fiind evident pe “Just One Drink”, o piesa hibridizata din puls a la Ramones si atmosfera Rolling Stones, pe care Jack ne spune “Put a fork in the road/ With me.” Sau, mai elegant pus: my way or the highway. De asemenea, prin intermediul versurilor “You drink water/ I’ll drink gasoline,” artistul ne reaminteste ce inseamna rock’n’rollul adevarat: otrava si pericol.
“Alone in My Home” vine sa expuna copilul din Jack, intr-un moment in care artistul se auto compatimeste pe fundalul unui pian de salon si al unei viori triste: “I’m becoming a ghost so nobody can know me”. Desi artistul a declarat ca a last in urma dramele adolescentei, versuri precum “These stones that are thrown against my bones, break through / But they hurt less as times goes on” demonstreaza contrariul. Sau poate ca este un rezultat al recentului esec amoros.
Urmatorul numar este asigurat de “Entitlement”, pe care White se joaca in mod simultan de-a rebelul si de-a batranul, blamand spiritul de conformare la norme si, de asemenea, adolescentii super privilegiati. “Don’t they feel like they’ve been cheated somehow?” se intreaba artistul.
Mai departe, suntem striviti sub voodooul din “That Black Bat Licorice”, alcatuit dintr-un sunet de mandolina nervoasa si vioara intensa. Aceasta piesa este un joc de cuvinte funky, pe care Jack face referiri la Nietzsche, ceasuri atomice sau cartierul newyorkez al lui Dumbo care rimeaza in mod convenabil cu “Columbo.”
In “I Think I Found the Culprit” artistul compara iubirea cu o crima premeditata, spunand ca “Birds of a feather may lay together/ But the uglier one is always under the gun”. Mai exact, unul dintre amanti il va dezamagi mai devreme sau mai tarziu pe celalalt, idee poetica lafl de veche precum vibeul country pe care aceasta piesa se bazeaza.
La final, White pune in balanta din nou ideea de privilegiu si asteptari sociale, de aceasta data prin intermediul unui joc teatral intre doua personaje – Want si Able. Astfel, Want cerde ca ar trebui sa fure ceea ce i se cuvine, in timp ce sensibilul Able ii spune sa joace cinstit. Se pare ca White tinde sa empatizeze cu ambele personaje, in timp ce pe fundal povestea este acompaniata de un pian cowboy si o chitara acustica lenesa.
Lazaretto este un album pe care ascultatorii vor invata sa il iubeasca in timp, ne fiind nici bombastic, dar nici plictisitor. Piesele sunt interesante, creative si de-a dreptul riscante, insa Jack White „joaca” in terenul rockului clasic suficient incat sa filtreze toate „buruienile” literare care ar putea aduce ascultatorul in confuzie. Putem sa-l privim ca pe o experienta, ca pe o calatorie in care White ne este pilot.
Pe nostalgicii epocii The White Stripes ii invitam sa citeasca articolul despre cele 10 piese esentiale ale grupului [aici].
Tracklist:
1. Three Women
2. Lazaretto
3. Temporary Ground
4. Would You Fight For My Love?
5. High Ball Stepper
6. Just One Drink
7. Alone In My Home
8. Entitlement
9. That Black Bat Licorice
10. I Think I Found The Culprit
11. Want And Able
Lasă un comentariu