Oameni buni, nu trebuie sa o spunem noi: pentru orice fan heavy-metal care se respecta, un concert Iron Maiden e prilej de intalnire, amintire, bucurie si cantare.
Iar cand turneul e adaptarea unei serii de concerte de acum mai bine de doua decenii, e vremea sa ascultam din nou retrospectiva anilor 1980 si sa ne dam seama uimiti ca, in ciuda a ceea ce par a crede unii emitatori, Iron Maiden are si alte cantece in afara de „Fear of the Dark”.
Pe o dupa-amiaza insorita, puhoi de lume se indreapta spre Piata Constitutiei. La putere sunt tricourile cu „titularii” serii, dar nu mica mi-e bucuria cand observ ca sunt oameni care nu au uitat nici de Anthrax.
Pana una-alta ne uitam cu jind la cei cu acreditari foto, care noua ne-au fost refuzate in ultimul moment (dupa ce avusem initial confirmata aceasta acreditare) – vina aruncandu-se pe managementului formatiei.
Odata ajunsi la fata locului, ne indreptam agale spre „golden circle”, dar pana sa ajungem acolo, aruncam o privire de jur-imprejur. Standurile cu tricouri, postere si alte accesorii sunt bine dotate si par a avea din primele clipe vanzari excelente.
Berea, sucul (7 lei), snacks-urile si inghetata te imbie din spatele unor tejghele din ce in ce mai greu accesibile odata cu trecerea timpului. In momentul in care a doua trupa urca pe scena, e deja nevoie – cu jetoane cu tot – de patruzeci de minute (da, ati citit bine: 40 de minute) pentru a te adapa. Asa ca ne facem provizii din timp, ne minunam de gaselnita numita „silver circle”, un fel de tarc in jurul mixerului, si ne asezam (vorba vine) linistiti la locurile noastre.
Trupa britanica Voodoo Six deschide seara ritmat si relaxat. Un rock clasic cu accente heavy si vag country, cu slide-uri si blues in componenta, te face sa topai optimist, lucru pe care cei din apropierea scenei nu intarzie sa-l faca. Cu o interpretare onesta si piese echilibrate si balansate, fara a fi in vreun fel inovatoare, baietii de la Voodoo Six sunt bine primiti de spectatorii carora le capteaza atentia in scurtul lor recital.
Schimbare de decor, in spate apare o panza cu coperta (relativ) recentului „Worship Music” si deodata incepe urgia. Iar daca ciocul prelung al lui Scott Ian n-ar fi albit intre timp, te-ai fi putut gandi ca vremea a stat in loc, oprita de sunetul chitarelor sau poate… „Caught in a Mosh”. N-am mai dat din cap ca la recitalul Anthrax de ani de zile.
Dar altceva nu poti face cand te lovesti de un zid solid de thrash care pare ca se onduleaza sub vocea melodioasa a lui Joey Belladonna, plina de traire si intensitate, in asa masura incat treci repede cu vederea rarele ocazii cand mai nimereste sub ton. Jon Dette face o treaba excelenta la tobe, chitaristul de concert Jonathan Donais se ocupa de solo-uri, iar vocile scandate incadreaza refrene pe care o parte dintre noi le urlam din toti plamanii.
„Indians”, „Got the Time” si apoi o piesa devenita rapid clasica, excelenta „Fight ’Em ’Til You Can’t”. Unii ar putea stramba din nas la anumite detalii ale sunetului, insa, repet, momentul este foarte intens, interpretarea cat se poate de inchegata si stilul inconfundabil, astfel incat nu putem decat sa ne bucuram ca, desi din greu, Anthrax a ajuns si de data aceasta la Bucuresti.
Pe scena zboara destul de repede un steag al Bulgariei, pe care la ceva timp il urmeaza tricolorul nostru – Belladonna le flutura pe amandoua in timp ce mii de oameni canta cu el „T. N. T.” Si ca tot suntem in lumea initialelor, avem parte si de un „N. F. L.”, inainte ca Scott Ian sa ne anunte ca… „I Am the Law”. Un recital mult prea scurt se incheie cu „Antisocial”, Joey Belladonna ne transmite binecuvantari si noi speram sa-i mai vedem – asa, pe larg.
Pauza devine prilej de comentarii si intalniri cu prieteni vechi si noi – toata floarea rockerimii e pe-aici – de cozi care nu-ti lasa speranta ca vei vedea inceputul recitalului Maiden sau de un mic respiro.
Insa cand din boxe se aude „Doctor, Doctor” a lui U. F. O., veteranii stiu ca a sosit momentul. Intro-ul de la „Moonchild” se aude de pe banda, Nicko vine pas-pas in spatele tobelor si… da-i! Bruce e un pic mai ridat si cu parul ceva mai lung decat ultima data, insa pasiunea a ramas acolo.
Cum vocile inalte sunt cele care cedeaza cel mai repede odata cu trecerea timpului, asteptam cu inima stransa primele note. Totul e in regula. Poate uneori a mai disparut din stralucire, iar supra-acutele sunt evitate pe ici, pe colo, dar Dickinson e inca un mare solist vocal. Cat despre restul – „Can I Play With Madness?”
Hit dupa hit se succed intr-un recital de vis, in care cele trei chitare tes armoniile acelorasi melodii care ne incanta de ani de zile. E Maiden ca in cele mai bune vremuri, ba chiar esti tentat uneori sa spui ca cele mai bune vremuri sunt acum. Se simte rar cate o mica nesincronizare intre chitare, Nicko pierde la un moment dat un timp, dar acestea sunt doar detalii pentru „caseta tehnica”. Se canta la capacitate ridicata, cu decoruri, alergatura pe scena si steaguri. Bruce stie bine unde este, iar cand primeste un steag al Bulgariei il cere imediat si pe al Romaniei, apoi identifica drapelele altor tari in public si exclama: „Parca am fi la o conferinta pentru pace!”
Sunetul face abuz de medii, motiv pentru care uneori frecventa vocii se suprapune cu momentele solistice ale chitarei. Dar mai tot poporul prezent stie cantecele si compenseaza momentele de neclaritate. Primul „intrus” in acest „Maiden England” e „Afraid To Shoot Strangers”, pentru ca la „The Trooper” sa-si faca aparitia uniforma si nelipsitele steaguri.
Steve Harris ramane ceasornicarul trupei, Janick Gers e la fel de agitat ca de obicei, Dave Murray zambeste larg, iar Adrian Smith este pilonul trioului de chitare. „The Number of the Beast” aduce pe scena un diavol destul de suparat – probabil pentru ca a fost demascat –, Eddie isi face si el aparitia destul de repede, iar „Phantom of the Opera”, „Wasted Years” si „Seventh Son of a Seventh Son” se succed ca in poveste. Pe pasajul median al acestuia din urma apare in spatele unor tuburi de orga si un personaj inedit, cu un machiaj ce aminteste de black-metal, iar Bruce recita grav „Today is born…” Una peste alta, este unul dintre momentele cele mai puternice ale concertului.
Imaginile din spatele scenei se succed mai repede decat frizurile solistului vocal, „The Clairvoyant” ne mai tine un pic in lumea celui de-al saptelea fiu, apoi vine momentul inevitabil, care insa, cel putin in concert, isi pastreaza farmecul: „Fear of the Dark”.
Sfarsit apoteotic cu „Iron Maiden”, trupa iese de pe scena, dar in vremea internetului nu mai pacalesti pe nimeni asa usor: Maiden! Maiden! rasuna din mii de glasuri.
Carora le raspunde „sirena de alarma aeriana”, in rolul pe care si-l asuma si in viata reala, cel de pilot: „Aces High”, fara supraacuta de la unul dintre refrene, dar cu un public revitalizat. Abia asteptam „The Evil That Men Do” – am parte si de asta! Iar la „Running Free”, dupa ce cantam de ragusim, ne este prezentata si trupa.
Harris e discret si sigur de locul lui, Murray si Gers fac plecaciuni in fata lui Smith, iar cel mai simpatic personaj ramane „cel mai frumos om in viata”, cum zice Bruce, Nicko McBrain. Scurt si la obiect, doamnelor si domnilor. Sau poate nu asa de scurt daca masuram in timp obiectiv, dar prea repede sfarsit.
Nimic nu dureaza la infinit pe lumea asta, dar bucuria sincera pe care ti-o da monstruletul Eddie ne lasa cu speranta ca vom mai apuca, macar inca odata, Iron Maiden.
Daca ati fost la acest concert ne puteti scrie impresiile voastre mai jos.
Lasă un comentariu