Cativa stropi razleti si neanuntati de ploaie sperie un pic soarele acestei dupa-amieze de septembrie cand Arenele Romane se pregatesc sa rasune de Metalhead Meeting, insa norii se risipesc repede si ziua pare numai buna pentru muzica. Undeva intre concert cu multe trupe si mini-festival, evenimentul de astazi este o ocazie potrivita pentru dezmortirea oaselor si a urechilor.
Pana una-alta, aflam ca trebuie sa ne dezmortim si picioarele, caci desi acele ceasornicului arata ora 17.55, Parcul Carol incepe sa bubuie, cu cinci minute mai devreme decat scria in program, de arsenalul bucurestenilor de la L.O.S.T.
Ajung la timp cat sa prind jumatate din prima piesa si o trupa binedispusa si cu chef de cantat. Din pacate sunetul – eterna problema – ii joaca niscai feste, astfel incat clapele se aud doar cand raman singure, iar solo-urile chitaristului Victor se ineaca sub marea de riff-uri. Altfel insa, prestatia este proaspata si mai convingatoare decat ultima la care am asistat.
Avem parte de „Becoming a Lie” si „Remains of Pain”, basistul Vlad Busca isi saluta fiica aflata in premiera in public (cu o pereche mare de casti pe cap, asa cum e firesc pentru un copil!), iar BB Hanneman se plange ca Jeff de la Slayer l-a lasat „singur pe nume”, inainte de a le dedica lui si lui Chuck Schuldiner un cantec cu care L.O.S.T. ne-a obisnuit, „Rise”.
Alternand riff-urile rapide de death-metal cu pasaje melodioase, bucurestenii nu aduc nimic fundamental nou, dar parca actul muzical este realizat cu mai multa bucurie, iar daca la asta adaugam sectia ritmica solida si armoniile clapelor pe care data viitoare speram sa le auzim, asemenea concerte nu pot decat sa ne bucure.
Urmeaza alti bucuresteni, veteranii de la Taine, care reusesc sa ramana mereu surprinzatori, in ciuda faptului ca noile inregistrari se lasa asteptate. Inainte de recitalul propriu-zis avem parte de o proba de sunet prelungita. N-ar fi nimic rau in asta daca primul cantec, „Resurrection”, nu ar suna ca o continuare…ratata a aceleiasi probe de sunet. Pentru inceput nu se aud decat tobele si vocea, dupa care cele doua chitare o ineaca de tot pe aceasta din urma.
Sa fim bine intelesi, nu este vina trupei si nici nu stiu a cui vina este, insa in loc sa auzim aceasta muzica plina de complexitate, pentru inceput trebuie sa ne multumim cu franturi. La „The World Does Not Change”, regretul este si mai mare.
Pe de o parte, cum imi sopteste un prieten, cine sta sa asculte aude si in spatele problemelor tehnice. Pe de alta, cum cantecul pe care eu cel putin nu l-am mai auzit imi place mult – iar pasajele foarte reusite de voce clean ii aduc un aer si mai progresiv decat pana acum – as fi vrut sa ma pot bucura (si alaturi de mine ceilalti spectatori) de toate subtilitatile lui.
Nici vorba de asa ceva insa, pentru ca, de pilda, degetele basistului Sep deseneaza miscari elegante pe griff, dar de auzit se aude ca basul exista si cam atat. Abia pe la „Three Days in Darkness” si „The Genius Way” lucrurile se mai regleaza si descoperim ceea ce asteptam: o muzica dinamica, in continua evolutie, cu structuri narative si armonii bine puse la punct peste temele melodioase, o vana de death-metal suprapusa peste o imaginatie cat se poate de progresiva.
Taine mai au multe de spus pe scena din Romania, asa ca „Invisible Absolute” ne lasa cu speranta de a-i revedea pe bucuresteni intr-un context mai favorabil pentru ei si pentru noi.
Cum frigul a inceput deja sa muste din cei mai sensibili, o portie de inviorare jucausa pica la tanc. Si pentru asta este aici Bucovina. Iesenii au ales ca mod de exprimare integrarea intr-un cadru black-metal a elementelor autohtone, asezonate cu cateva rafale de rock heavy dezlantuit, asa cum ii stim.
Cu multe prelucrari muzicale ale motivelor folclorice, cu melodii usor de retinut dublate de pasaje tipate in stil black, Bucovina reuseste sa-si creeze o personalitate artistica originala in context romanesc, dupa un model de asa-numit „revivalism” destul de raspandit in Europa, din Norvegia pana-n Scotia si din Tarile Baltice pana in Germania.
Elementul romanesc defineste trupa si acesta este pus in valoare si de vocile lui Florin „Crivat” Tibu si Bogdan Luparu (un picut ragusit) care alterneaza strigate de lupta („Strasnic neamul meu”) cu popasuri pe „Sub Piatra Doamnei”, intr-un taram unde „Sunt munti si paduri”. Chitarele tes motive melodioase, toba tine ritmul drept si neinfricat si parca-ti vine un pic sa joci, parca sa suspini dupa alte vremuri.
„Straja”este un cantec devenit deja imn, insa mai mult imi retine atentia „Luna peste varfuri”, cu versurile sale minunate. Bucovina canta in nota obisnuita, entuziasmul parca nu e acelasi ca in recentul festival de la Rasnov, dar pana la urma si cel mai sceptic om din public e un pic prins.
Dincolo din concertul din aceasta seara, socotesc ca Bucovina ar face un pas inainte daca ar reusi sa includa moduri populare si la nivel de armonie, sa nuanteze acordurile tonale clasice si omniprezentele power chords cu niscai combinatii „in caracter popular romanesc”, cum ar zice Enescu. Pana una-alta, iesenii arata un drum muzical pe care sunt inca multe de descoperit si raman o trupa-etalon a scenei romanesti.
Dupa „prima repriza”, cea in care pe scena au cantat trupele autohtone, urmeaza „legiunea straina”. Intre timp intunericul s-a instapanit de-a binelea peste Arene si odata cu el a venit frigul, insa publicul s-a inmultit simtitor. Cu preturi decente, merchandise suficient si cozi tolerabile, atmosfera este placuta. Si chiar daca m-am exprimat mereu – si voi continua sa o fac – impotriva impartirii in „zone”, felul cum a fost facuta ea aici e unul de bun-simt: orice spectator din „B” este suficient de aproape ca sa vada tot ce se intampla in fata lui, iar spatiul din fata scenei este mic dar suficient cat sa-i rasplateasca pe cei care chiar si-au dorit sa vada trupele de foarte aproape. Si daca tot veni vorba despre trupe, una dintre cele anuntate cu surle si trambite este Hatesphere din Danemarca.
Dar, la pomul laudat… Thrasherii nostri de serviciu sunt bine pusi la punct tehnic, solistul vocal este foarte simpatic si comunicativ, omogenizarea e la locul ei si… cam atat. Piesele sunt la fel de lipsite de personalitate ca aceasta voce unica si interminabila pe care o intalnim la sute de trupe de gen, riff-urile cand sacadate, cand curgatoare, dar revenind la nesfarsit in acelasi ritm si adesea in acelasi mi minor distorsionat, te fac sa iti amintesti cu tristete de ce metal-ul, odinioara varf de lance al unei avangarzi underground, tinde sa devina astazi unul dintre cele mai previzibile si mai conformiste genuri de rock.
Sigur, elementul „groove” din muzica Hatesphere mai rupe din peisajul sonor monocolor, cateva riff-uri au potential, dar per total danezii sunt imaginea perfecta a starii acestui gen din vremea noastra: sunet bun, coordonare, personalitate spre zero si reciclarea unor vechi clisee de dragul de a fi „old school” sau „groovy”, de dragul incadrarii in metal-ul care s-a nascut din libertate creatoare acum patruzeci de ani si azi umple scena de oameni care isi limiteaza de buna voie exprimarea artistica.
Sigur, descrierea de sus nu trebuie generalizata – dupa cum vom vedea mai departe – insa cei care au lansat recentul „Murderlust” sunt reprezentantii unei parti semnificative a genului. Lumea insa pare sa se simta bine si sa se incinga un pic cu cate un moshpit in asteptarea celor doua trupe-vedete ale serii.
Lake of Tears filmeaza astazi un DVD, dupa cum am fost anuntati din timp. Asa ca, la putin timp dupa ce in spatele scenei apare un logo foarte agresiv al trupei (cu pentagrama), in fata ei se posteaza multimea de fani sosita special pentru acest eveniment.
Daniel Brennare si compania intra pe scena in mijlocul uralelor si dupa un intro instrumental isi incep recitalul bine sonorizat si mult asteptat. Tinand seama si de forma buna a membrilor trupei, mai ales a chitaristului Fredrik Jordanius, dar si de executia constiincioasa si… sobra a cantecelor peste care se suprapune vocea ce da in mare masura identitatea Lake of Tears, se poate spune ca recitalul este unul foarte reusit.
Pe de alta parte, impresia pe care ti-o lasa suedezii este ca de fapt au profitat la inceputul anilor 1990 de valul de trupe ce au pornit din (doom)-death si au evoluat spre taramuri mai apropiate de rock-ul clasic si s-au lipit oarecum de succesul unor nume mai mari, cum ar fi Tiamat, ca sa dam doar un exemplu. „Illwill”, de pe cel mai recent album, sau „The Shadowshires” de pe discul cu care au revenit in 2002 amintesc de vechile inregistrari, dar nu aduc nimic nou sau macar proaspat.
Drumul urmat de Lake of Tears dinspre underground spre un pseudo-mainstream este comun, dar lipsit de stralucire. Repet, pentru cineva caruia ii place muzica aceasta, concertul este cat se poate de reusit, cu atat mai mult cu cat il comparam cu ultimul esec al trupei de la aceleasi Arene Romane.
Insa dincolo de cercul fanilor, muzica pare cantata fara mare chef si banala. Vechii admiratori se delecteaza cu „Sweetwater” in asteptarea unui „Headstones” care nu vine, „Crazyman” invioreaza un pic atmosfera, iar Brennare schimba cateva vorbe cu publicul – obisnuitele multumiri si indemnuri la distractie.
Spectatorii reactioneaza foarte bine, multi canta versurile odata cu trupa, altii se tin de dupa umeri si orice final este acompaniat de aclamatii prelungi. Da, si pentru ca e toamna totul se incheie cu „So Fell Autumn” si „Forever Autumn”, aceasta din urma poate singura de care isi vor aminti multi dintre noi peste ani. Inca odata, nu incerc sa distrug entuziasmul nimanui: concertul a fost un succes pentru cei carora Lake of Tears le spune ceva. Mie insa nu imi mai spune nimic, daca mi-a spus vreodata. E jurnalism de opinie, amintiti-va de asta inainte sa incepeti sa va revarsati mania.
Ei, si se lasa linistea, unii (foarte putini) pleaca, se mai bea o bere, luna se arata mare si parca nedumerita peste arene – stiti voi, decorul clasic al unei seri de inceput de toamna la o intalnire rockereasca. Fiecare isi vede un pic de ale lui, pana cand este rapit spre scena de forta numita „Hypocrisy”... si bai, baiete, acum sa te tii!
Inca de la primele doua piese, „End of Disclosure” si „Tales of Thy Spineless”, care deschid si cel mai recent album, suedezii te coplesesc. Un sunet excelent (Adi Tabacaru de la Taine spune ca parca au venit cu CD-ul de acasa si nu pot sa-l contrazic), o prezenta scenica impunatoare si o muzicalitate in care simti din nou ca metal-ul poate avea si personalitate.
Peter Tägtgren domina ansamblul, cu chitara si cu vocea care suna la fel de taios ca pe disc. Facem un salt in 1999 cu „Fractured Millenium” si avem ocazia, pe fundalul straniilor fantezii SF ale compozitorului, sa-i admiram si pe ceilalti membri. Ma asteptam ca Horgh sa bata ceva mai aglomerat, insa instrumentistul pe care il putem auzi si in Immortal se rezuma la strictul necesar, alternand break-urile economicoase cu cate un blastbeat, ca pe „Warpath”,piesa care marcheaza practic debutul lui in Hypocrisy.
Colaboratorului live, Tomas Elofsson, Tägtgren ii lasa o mare parte din solo-uri, in timp ce continua sa ne impresioneze (si) cu prestatia sa vocala – de la tipetele taioase tipice zonei suedeze trece firesc la un growl foarte profund pe „Left to Rot”, care aminteste de niste inceputuri cand in Suedia se cladea un death-metal original si durabil. Avem la fiecare zona cate un moshpit, iar in fata cate un rocker se „plimba” pe mainile celor din jurul sau, se da din cap si se aplauda, dar, repet, in primul rand se canta, si cum se mai canta…
Patru piese de pe noul album, incursiuni in trecutul mai apropiat si mai indepartat, versuri despre demoni si extraterestri, inevitabila referire la Lovecraft (cu stravechiul „Necronomicon”), death-metal vechi si nou, riff-uri, motive melodioase, solo-uri, ruperi de ritm, pasaje de o lentoare apasatoare si refrene ce raman intiparite in minte – cam asta inseamna Hypocrisy, lucru pe care probabil il stiati, dar care se aude si mai pregnant in concert. E drept ca la nivelul graficii de pe unele albume si a unei parti a versurilor si suedezii cocheteaza uneori cu redundante obosite, insa muzical nu prea ai ce sa le reprosezi.
Vorbele schimbate cu publicul sunt putine, dar bine plasate (e prima prezenta a trupei in Romania, nu si a lui Peter Tägtgren, care ne-a mai vizitat cu Pain), tricoul cu The Exploited aminteste de natura rebela a protagonistului numarul unu al scenei si totul se transforma intr-o sarbatoare metal. Iar cand a treia piesa de la bis este „Eraser”, parca nu-ti mai trebuie mare lucru.
Dupa „The Final Chapter” solistul vocal-chitarist nu se sfieste sa ne spuna ca ne iubeste pe toti (o mai facuse si Andy de la Taine mai devreme), cu o deschidere aparent atipica pentru un muzician death-metal, dar demonstrand inca odata ca e mai bine sa-ti lasi creativitatea libera decat sa te ineci in clisee. Hypocrisy si universul sau ciudat lasa rockerimea romana cu amintirea unui concert care, fie doar si pentru prezenta lui Tägtgren si compania, si-a meritat toti banii.
Lasă un comentariu