Piratez muzica de cand eram tanara si nelinistita (a se citi adolescenta), chit ca pe vremea aia nu stiam ca ceea ce faceam eu era ilegal.
Obisnuiam sa ascult radio si, ori de cate ori prindeam o melodie care imi placea, o inregistram repede pe o caseta cu muzica pe care o etichetasem in prealabil ca fiind prea putin interesanta. De regula muzica populara, ajunsa cine stie cum in colectia mea. Preferatele mele erau posturile de radio pirat, pentru ca acolo omul care punea muzica avea bunul obicei de a nu intra la microfon peste melodie. Cred ca am strans de-a lungul timpului cel putin vreo patru casete cu muzica trasa de la radio (asta ca sa nu punem la socoteala casetele imprumutate si copiate de la diversi prieteni).
Tot de pe vremea aceea cumpar albume. Adolescenta mea s-a desfasurat intr-o perioada in care casetele deveneau incet-incet depasite, fiind inlocuite de mai grozavele din punct de vedere calitativ CD-uri. Nu puteam insa asculta CD-uri la casetofonul meu si ai mei nu aveau bani pentru unul nou, asa ca ma zbateam cat puteam sa gasesc albumele formatiilor si muzicienilor care imi placeau in format caseta (da, pe asta se duceau alocatiile mele. Si pe romane Star Wars, dar asta e alta poveste).
Am inceput sa piratez masiv inainte chiar de a avea internet acasa. Intr-o zi ma jeleam cuiva ca nu gaseam pe niciunde caseta “Once More With Feeling” a formatiei Placebo (nu stiu nici in ziua de azi daca se lansase macar pe caseta). Omul s-a uitat la mine de parca ma facusem subit verde si a raspuns sec: “mare lucru, poti sa iti iei toata discografia de pe net, daca vrei”.
“Dar n-am internet”, am chitait eu nefericita, si in acelasi timp indignata ca nu pricepea ideea: eu voiam sa detin albumul in sine, nu ma interesa numai muzica. In ultimul an de liceu, tehnologia a intrat insa cu amandoi bocancii in viata mea, mai intai prin intermediul unei prietene, mai apoi gratie noii conexiuni la internet pe care cu marinimie a mea mama mi-a asigurat-o. Si de atunci, DC++ mi-a devenit un prieten extrem de bun, prieten care a fost inlocuit de-a lungul anilor de dragalasele site-uri de torrents pe care le stiti cu totii.
Nu o sa discut despre cat de permisibil din punct de vedere moral este sa piratezi, pentru ca probabil nu as sfarsi nici la pastele cailor. Nici nu o sa condamn pirateria – ar insemna sa fiu o ipocrita imensa daca as arata cu degetul inspre principala cauza a largirii orizontului meu muzical. Parerea mea este insa ca, desi de cele mai multe ori pirateria nu are efecte atat de daunatoare pe cat ne fac casele de discuri sa credem, exista anumite situatii in care este de dorit sa inchidem site-ul de torrent si sa facem un efort sa ne cumparam albumul.
Detaliind, atunci cand spun ca de cele mai multe ori pirateria nu are efecte atat de daunatoare, ma gandesc, desigur, la piata muzicala din strainatate si la formatiile care au deja stabilit un grup de fani solid. Un exemplu, Placebo (ca tot vorbeam mai sus de ei): cel de-al saptelea lor album de studio, Loud Like Love, a fost postat pe net cu cateva zile inainte de lansarea oficiala. Evident, forumul oficial s-a umplut instantaneu de oameni indignati, care deplangeau lipsa de respect de care daduse dovada anonimul care avusese indrazneala sa recurga la un asemenea gest infam. In vreme ce drama era in plina desfasurare, eu am pus mana frumusel si mi-am descarcat ilegal albumul inainte de vreme, fara sa simt nici cea mai mica mustrare de constiinta.
Rationamentul meu e urmatorul: vorbim despre o trupa care (ca majoritatea formatiilor de succes) isi lanseaza albume in nspe mii de variante: pe vinil, in editie australiana, in editie japoneza, in editie cu demo-uri, box set special, DVD, fluturasi, stelute, ciupercute, sclipici. Si se cumpara. O droaie de oameni de pe forumul oficial isi comandasera albumul (colectionarii inraiti chiar in mai multe variante) fara ca macar sa fi auzit o singura melodie de pe el. Pentru ca era formatia lor preferata. Asta ca sa nu mai punem la socoteala merchandisingul si vanzarile biletelor (care reprezinta de fapt principala sursa de venit a artistilor consacrati).
Ideea este simpla: daca un om doreste cu adevarat sa cumpere albumul unei trupe, il va cumpara chiar daca acesta e disponibil online pe gratis (ca dovada, si eu mi-am cumparat albumul imediat ce a aparut in magazinele de la noi, chit ca, teoretic, nu as fi avut niciun motiv sa o fac). Daca nu, nu. Iar daunele financiare provenite din piratarea albumului sunt relativ minore in conditiile in care, asa dupa cum am zis, exista atatia fani gata sa cumpere toate editiile speciale aparute.
In plus, pirateria are si un efect benefic. Faciliteaza raspandirea muzicii si, implicit, contribuie la cresterea popularitatii artistului in cauza (intrebati-i pe Arctic Monkeys daca nu ma credeti pe cuvant). Soc si groaza, unele albume nu sunt de gasit in anumite tari (am o ditamai lista cu artisti care imi plac si pe care nu i-am gasit nicaieri prin magazinele de muzica autohtone), iar comenzile de pe internet nu sunt o solutie potrivita pentru toti (fie din cauza de taxe de curierat exagerate, fie din lipsa de card, fie din cine stie ce alte motive).
Merita subliniat insa faptul ca, dincolo de toate aceste aspecte, cumparatul albumelor este, in sine, o forma de respect fata de muzician. Este important sa se inteleaga acest lucru, pentru ca o mentalitate foarte raspandita astazi e “eh, ala oricum inoata in bani, nu conteaza daca iau eu albumul asta de pe net”. In contextul mentionat de mine, nu, nu conteaza. Insa daca se universalizeaza ideea conform careia artistii nu sunt afectati absolut deloc de piraterie, e posibil sa se ajunga la disparitia fanilor zelosi de care pomeneam ceva mai sus, si implicit la un dezechilibru destul de serios pe piata muzicala.
Treaba se schimba si mai mult atunci cand vine vorba de trupele mici, mai ales in contextul unei industrii muzicale slab dezvoltate, precum e cea de la noi. Cunosc o droaie de muzicieni care si-ar da albumele pe gratis, doar sa se asigure ca sunt ascultate. Ei, oamenii aceia sunt cei pentru care imi golesc cu cel mai
mare drag buzunarele.
Sunt muzicieni care nu au capacitatea de a se intretine strict din ceea ce fac, care isi produc singuri albumele, care isi platesc singuri deplasarile in diverse orase, care isi rup din putinul timp liber (de multe ori chiar din somn) pentru repetitii. In cazul lor e de-a dreptul pacat sa ne multumim cu descarcarea ilegala a albumului de pe internet. Pentru ca, spre deosebire de formatiile consacrate despre care v-am vorbit pana acum, pentru ei absolut fiecare ban incasat conteaza.
Concluzia? Piratati, oameni buni. Dar pastrati masura. Si ca sa vi sa ierte voua gresalele voastre, cumparati cat de des puteti cate un album fain, eventual de la o formatie ceva mai obscura (colectia Pink Floyd poate sa mai astepte putin).
Lasă un comentariu