Psychosounds Easter Fest / 19.04.2013, Private Hell, Bucuresti

762 vizualizări
Scriam acum cateva zile despre campania concertistica pornita de Dirty Shirt prin tara si iata ca primul popas a fost la Bucuresti, in micutul club „Private Hell”. Trupetii din Seini si-au promovat noul album, „Freak Show”, in cadrul micului festival Psychosounds Easter Fest, beneficiind astfel de doua trupe in deschidere. Dar sa incepem cu inceputul.
 
Primul lucru care sare in ochi in clubul bucurestean din zona Grivitei, nu departe de vechiul Jack, este abundenta de clisee cu care te loveste decorul inca de la intrare. Se pare ca anumite localuri rock au intrat in zodia facilului: inchiriezi un loc, trantesti niste capete de morti si eventual o diavolita – neaparat cu tatele la vedere – pe perete si hop! gata clubul. Poate ca nu ar trebui sa ne mire ca in muzica noastra apar lucruri atat de repetitive, de vreme ce locurile unde mergem sa o ascultam tind sa devina o colectie de clisee. Rock-ul are nevoie de prospetimea care l-a definit de la inceput, dar de unde sa o gasesti cand in cluburi se aduna la un loc decoruri si „concepte” de un conformism feroce, lipsite de imaginatie, dar pline de un prost gust debordant? OK, una peste alta gusturile nu se discuta, dar dupa putin timp stai si te intrebi: cui i-o fi trecut prin cap sa organizeze aici concerte rock? E o pacaleala de intai aprilie, sau cum? Daca Private Hell, prin dimensiuni si organizarea spatiului, poate fi un loc relativ intim in care sa bei o bere cu baietii, pentru alte scopuri este de-a dreptul periculos. Inghesuiala, pozitia scenei si – mai ales! – arcadele foarte joase de caramida pot transforma repede starea de disconfort intr-un accident cu urmari grave. Chiar e nevoie ca cineva sa-si sparga capul de arcade ca sa ne dam seama ca nu orice loc unde se asculta rock e si sala de concerte?
 
Dincolo de inconvenientele de mai sus, trecem la desfasurarea propriu-zisa. Seara incepe cu Lupu’ cel Rau, un grup simpatic din Constanta, nascut din ambitia de a canta un rock direct si cat se poate de agatator. Intr-o avalansa de trupe care incearca sa sune cat mai „deranjat” sau progresiv – lucru ce nu e rau in sine, atata timp cat vine dintr-o pornire artistica – Lupu’ cel Rau ne ofera o varianta reactualizata a ceea ce insemna acum 20-25 de ani Cargo. Inca de la „Nu-ti fie frica”, reteta e destul de clara: melodii bine compuse, usor de retinut, pe structuri de tip strofa-refren, mai multa tehnica decat la timisorenii sus-amintiti, sectie ritmica old school si frumoase pasaje melodioase in doua chitare. Refrenele Lupu’ cel Rau se invata repede si parca cer sa fie cantate de public. Vocea „murdara” pastreaza o evidenta calitate melodica si o maniera de interpretare libera, bluesy, cu o anumita libertate ritmica ce se intoarce insa mereu la atotprezentul timp 1. Constantenii ne bucura auzul si cu o serie de preluari. Chiar cu „Ace of Spades” cam taraganat si o mica greseala expresiva (de panatie vs. palm-muting) la tema de la „Seek and Destroy”, spiritul e redat cum trebuie, asa ca nu lipsesc aplauzele si chiar bisurile. Ce canta Lupu’ cel Rau nu e foarte pretentios, insa nici nu cade in capcana facilului, asa ca pot spune ca abia astept sa cant intr-un festival mai mare alaturi de trupa piese antrenante ca „Nu ma mai satur” sau „Esti un betiv”.
 
Odata cu pauza se schimba radical si registrul, caci pe scena urca DinUmbra. Demersul bucurestenilor, ce imbina sonoritati si tempo-uri lente in cea mai pura traditiei doom cu structuri complexe, amintind ba de Black Sabbath-ul vechi, ba de My Dying Bride, dar intrand uneori si pe un taram industrializat cere o atentie sporita. De la „Tower of Hopes” la „Soul of a Galaxy”, primul care iese in evidenta este mezinul grupului, Liviu Ustinescu, un pusti cu atitudine, sentiment si, cel mai important, cu voce. Spun asta desi ansamblul DinUmbra este destul de dezavantajat de sunetul oarecum confuz, iar cea mai sifonata iese vocea. Pe pasajele de clean, de altfel unul dintre punctele forte datorita timbrului baritonal si a interpretarii „simtite”, trebuie sa faci mari eforturi ca sa deslusesti ceva din panza sonora. Altfel, compozitiile au o anumita personalitate, insa insistenta pe power chords succesive peste care se suprapun linii melodice lente si minore duce dupa cateva piese la un sentiment de monotonie, mai ales cand si unele dintre pasajele arpegiate se sprijina tot pe acorduri de cvinta-octava. In ciuda unei sectii ritmice foarte bine puse la punct, in rest se remarca aceeasi problema ca la alte trupe de gen, anume finalurile executate uneori neglijent, ca la sala de repetitii. Cateva oligocordii facute din efectele chitarei, momentele polifonice de pe „Disarmed” si atmosfera data de growl-ul patrunzator sunt elemente care dau personalitate grupului de pe scena. Cu un strop de indrazneala in plus, DinUmbra poate dovedi ca e departe de a-si fi spus ultimul cuvant intr-o scena in care continua sa cante, chiar si cand multi dintre (fostii) colegi au abandonat lupta.
 

Locul devine din ce in ce mai stramt, iar cand Dirty Shirt invadeaza scena cu doi chitaristi, un basist, un solist vocal si un violonist invitat, nu mai ai loc sa arunci un act. Cu toate acestea, simpaticii maramureseni nu au fite si se adapteaza perfect locului. Nici cu ei sunetul nu e prea bland: toate instrumentele sunt la un volum greu suportabil, in timp ce vocile (in special cea de contratenor a lui Dan „Rini” Craciun), care ar trebui sa fie clare si in fata se intuiesc prin zgomot. Si cu toate acestea, dupa o introducere in atmosfera, pe „Ride”, piesa ce deschide noul album, lumea e pregatita de topaiala. Altfel, trebuie remarcat tonul gras si abraziv, tocmai bun pentru stilul abordat al chitarelor, armonia jucausa a basului si tobele percutante si exacte ritmic. „Tine-o pe do, tine-o pe si, tine-o pe la casuta mea” canta in stil popular „Rini” in timp ce baritonul-growler Robi „Metalistu’” Rusz se plange in registru hardcore-metal ca suntem vazuti adesea ca merele putrede ale Europei. Practic, ce se aude pe album e redat cu aceeasi forta expresiva si in concert – joc cand ironic, cand serios, intre mai multe stiluri si registre expresive, alternanta melodie/ritm agresiv, multa forta si un simt muzical deosebit de autentic. Ba topaiala si dat din cap, ba scandat cu publicul, ba o „semi”-balada („Away”), ba melodia agatatoare si dementa de pe „Freak Show”. Momentul inspirat din folclor incepe cu „Cine iubeste si lasa” si continua cu „Saraca inima me”, cu mici ezitari ale vocii la inceput de fraza muzicala, dar, vorba chitaristului Cristi Balanean, „am mai gresit si noi, ca doar suntem oameni”. O defectiune tehnica testeaza aptitudinile de oameni de spectacol ale baietilor grupati in jurul lui Mihai Tivadar, care trec cu brio peste moment, cantand si glumind, cu o inspiratie ce merge din Maramures pana-n Texas.
 
 
Inainte de piesa „Rocks Off” Robi Rusz tine un scurt discurs de mare bun simt: recunoaste fara inconjur ca limba lui materna e maghiara, dar, impotriva urii dezlantuite pe retelele de socializare in ultima vreme, le spune celor prezenti ca e „in primul rand roman, cetatean al Romaniei”. O interventie pe care Vadim Tudor si Laszlo Tökes ar face bine sa o asculte, inainte de a pleca brat la brat in Afganistan… pentru totdeauna.
 
 
La sfarsit Rini coboara in public pentru un incisiv „Pitbull”, iar bisul aduce una dintre piesele de rezistenta ale albumului anterior, „Tell Me Why” Acum se incinge si un pogo, care probeaza cele spuse la inceputul acestui articol: sunt de ajuns vreo doi baieti mai incinsi pentru ca riscul de dat cu capul de arcada joasa sa creasca exponential, chiar pentru cei care trec din intamplare prin zona. Din fericire insa nu se intampla nimic (ma rog, o altercatie nesemnificativa si fara urmari in care e implicat un baiat care a alternat intre injuratul trupei si datul din coate in moshpit-ul improvizat) si Dirty Shirt poate spune ca a pasit cu dreptul pe drumul „Freak Show”. Apropo, baietii participa la preselectia pentru Rock am Ring, alaturi de alti conationali ai nostri, Goodby to Gravity. Poate, daca va place una dintre aceste trupe, ii dati un vot si o trimiteti in Germania. Pana atunci, la cat mai multe concerte.
 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*