Iata cum duminica seara nordul inghetat si mitologia care-l inconjoara invadeaza Bucurestii nu complet iesiti din vara. The Silver Church strange incet-incet randuri de rockeri amatori de metal – folk, viking, humppa sau cum o mai fi el – si de multa miscare in front.
Nu de alta, dar afisul anunta nu numai obisnuitele moshpit-uri si headbanging, ci si topaiala pe ritmurile folclorului scandinav.
Skálmöld incalzeste bine atmosfera, iar spectatorii, chiar daca multi n-au auzit de simpaticii islandezi, sunt extrem de receptivi. Cei sase muzicieni nu vin cu nimic nou in reteta folk metal-ului, dar o aplica corect, ca la carte, iar atitudinea degajata, implicarea in prestatia live si apropierea fata de public justifica uralele cu care sunt intampinati.
Ce-i drept, cu rare exceptii, e greu sa abordezi viking/folk fara sa ai priza la public, tocmai datorita ritmului saltaret si a variatiei chitarei intre distors si clean.
Nu tin neaparat sa aud un bis si nici nu voi da iama sa le cumpar cele doua albume, dar cei de la Skálmöld au lipici si sunt o buna alegere pentru deschiderea unei seri axate pe aceeasi directie muzicala.
Imi doream de ceva timp sa vad Týr, o trupa despre care cineva glumea ca a strans jumatate din populatia tarii din care provine. Asa mici cum sunt Insulele Feroe, Týr s-a remarcat de ceva ani si, chiar daca a ramas oarecum in underground, are destul de multi fani – clubul s-a umplut deja, iar primele randuri reprezinta o adevarata aventura daca vrei sa treci dintr-o parte in alta.
Nu-i vorba numai de aglomeratie, ci si de agitatia continua cu care spectatorii romani (si bulgari, in numar de luat in seama) raspund la Hold the Heathen Hammer High, Blood of Heroes, Tróndur í gøtu sau Mare of My Night. Riff-urile rapide succedate de momente folk, petele de culoare ale versurilor in feroeza, incrancenarea cu care canta vocal-chitaristul Heri Joensen, energia degajata de ceilalti doi membri permanenti – chitaristul Terji Skibenæs si basistul Gunnar Thomsen, solo-urile cu tenta progresiva picurate intre ritmurile sacadate si pasajele aproape dansabile, tot acest metal solid cu radacini in muzica traditionala nordica – iata ingredientele unui concert extrem de reusit.
La toate acestea se adauga un aspect constant intreaga seara: un sunet foarte bun, clar si la un volum suportabil. Numai bine sa te bucuri complet de Sinklars vísa, Another Fallen Brother, Shadow of the Swastika si Valkyrja, in timp ce ridici in aer un corn plin cu bere. Nu avem parte de bis, iar seara se incheie cu piesa care da numele ultimului album – cel in al carui turneu de promovare se afla Týr, asa cum o demonstreaza si setlist-ul ales: jumatate sunt piese de pe Valkyrja; daca v-a placut concertul, inseamna ca veti aprecia si discul lansat de numai cateva zile.
Tot cu un album lansat anul acesta, Finntroll ineaca Europa in sange – Blodsvept over Europe Tour ajunge si la Bucuresti, iar scena este luata cu asalt de sase perechi de urechi de troll. In timp ce Blodsvept, Solsagan, Mordminnen si Dråpmatura scena, in public se starnesc mospit-urile unul dupa altul, iar cei ramasi pe-afara isi agita cu putere pletele, castile de vikingi, cornurile cu bautura, tricourile ude, steagurile si ce se mai gaseste. Daca am avut vreodata indoieli ca muzica poate comunica si fara a i se intelege versurile, acum sunt spulberate.
Asta, sau un club intreg intelege suedeza (ciudata particularitate a unei trupe finlandeze)… Nu neg ca mi-ar placea sa inteleg la prima mana despre poporul blestemat din Ett folk förbannat, gigantii din När jättar marscherar, fiica padurii din Skogsdotter sau vrajitoarea din Häxbrygd, dar rareori am resimtit mai putin ca acum lipsa cunoasterii limbii lui Katla (Jan Jämsen – fostul vocal, responsabil in continuare cu versurile). Furia lui Vreth (Mathias Lillmåns), in timp ce agita un microfon de „razboi”, vorbeste de la sine, iar basistul Tundra (Sami Uusitalo) si chitaristii Skrymer (Samuli Ponsimaa – despre care nu stiu cum a impacat urechile cu jobenul) si Routa (Mikael Karlbom) ii tin isonul cu o explozie de energie.
Vocea care oscileaza intre death metal, folk metal si, din cand in cand, derapeaza spre black metal, precum si atitudinea razboinica a lui Vreth, sunt principala piesa de rezistenta a unui concert extrem de dinamic. Altfel, membrii Finntroll fac ce stiu mai bine: tempo rapid punctat de bateria lui Beast Dominator (adica Samu Ruotsalainen), intors in toate tavalugurile riff-urilor chitarelor, contrabalansat de bas si nuantat de clapele lui Aleksi Virta.
Slaget vid blodsälv, En mäktig här, Intro, Svartberg, Under bergets rot, Nedgång si, putin mai tarziu, Jaktens tid amintesc de patru dintre albumele precedente, inainte ca Skövlarens död sa readuca in primplan ultimul disc.
Parerea mea subiectiva este insa ca finlandezii au pastrat „the best for last” – adica bis-ul, cu ale sale piese de pe cel mai reusit album, Nattfödd: Nattfödd si Trollhammaren. Finntroll pe scena inseamna jumatate muzica (la a carei calitate artistii nu fac rabat) si jumatate spectacol (unde rabatul nu este facut la capitolul nebunie).
Nu ma refer la unul care sa implice teatrul, efectele vizuale sau pirotehnice, caci un generator de fum este suficient pentru momentele dramatice, ci la energia pura care pulseaza in ritmuri de humppa metal – copyright Finntroll.
Foto: Diana Grigoriu
Lasă un comentariu