Din Lusitania până-n Valahia cu Moonspell. Interviu cu Fernando Ribeiro

Orice discuţie cu Fernando Ribeiro se transformă în bucurie a conversaţiei animate, iar subiectele par să se gonească unul pe celălalt, de la muzică la întunericul contemporaneităţii, de la istorie la poezie şi tot aşa. Relaţia specială pe care o are MOONSPELL (foto) cu ţara noastră face din interviul de mai jos avanpremiera unui spectacol ce se anunţă unic la Maximum Rock Festival.

Anul trecut aţi cântat în România, la Rockstadt Extreme Fest, un „vintage set” cu albumul „Wolfheart” cap-coadă. Anul acesta v-am văzut la Graspop, unde aţi cântat tot „Irreligious”. Aveţi de gând să faceţi ceva asemănător şi toamna aceasta?

Nu. Am făcut-o deja anul trecut, la cererea specială a organizatorilor Rockstadt, şi n-o s-o repetăm toamna aceasta. Sentimentul pe care l-am avut când am cântat acele cântece în Transilvania a fost copleşitor pentru toată lumea de pe scenă şi din public, aş putea spune. Acele cântece au fost scrise în Portugalia dar au fost mereu în căutarea diferitelor culturi şi moduri de viaţă, şi bineînţeles că toată energia şi mitologia acelei regiuni au contribuit la un spectacol deosebit. Şi la Graspop a existat o cerere specială şi ne place să ne amintim de acele vremuri cu fanii, dar a sosit vremea unui alt spectacol, a unui alt tip de energie.

Sunteţi mulţumiţi de „Extinct”? Vă întreb pentru că cunosc oameni – printre care mă număr – cărora le-a plăcut foarte mult albumul, dar care nu au avut ocazia să asculte nimic de pe el în concert.

Suntem foarte mulţumiţi. Cred că este una dintre cele mai importante realizări ale noastre ca trupă, serios. Să nu crezi că pentru că ne comemorăm din când în când trecutul suntem nemulţumiţi de „Extinct”, nici vorbă. Acele spectacole au fost cazuri izolate, în timp ce turneul Road to Extinction îşi începe în curând a cincea parte în Europa. Deci de data asta vom cânta destule piese de pe „Extinct”.

Sunt curios şi care au fost reacţiile faţă de „Alpha Noir”.

Destul de bune. „Alpha” e un album violent, direct, care ne apropie mult de rădăcinile şi influenţele noastre metal. Îmi place forţa lui, influenţele thrashy, punk, murdare. Dar ca muzician îmi vine greu să-l văd fără „Omega White”, pentru că am căutat întreaga experienţă, partea rapidă şi furioasă, dar şi pe cea liniştită şi interiorizată. Sincer, cu Moonspell e mereu un joc, serios. Nu că ne-am juca cu fanii, dar suntem mereu în mişcare şi încăpăţânaţi în privinţa a ceea ce facem muzical. Una peste alta, suntem recunoscători că oamenii ne însoţesc în călătorie, pentru că odată ce ajunge să-ţi placă un album al nostru, nu-l uiţi uşor, ceea ce e extraordinar. Nu căutăm succesul rapid, nici nu suntem făcuţi pentru aşa ceva, dar urmărim să lăsăm în urma noastră o călătorie muzicală liberă, îndrăzneaţă şi solidă, cu suişuri şi coborâşuri. Şi se pare că, din fericire, fanii noştri sunt pregătiţi să meargă mai departe.

De ce aţi lansat „Omega White” doar pe ediţia specială a „Alpha Noir”, în loc să scoateţi un album dublu obişnuit?

În acel moment ni s-a părut o idee bună să scoatem o ediţie specială. Şi a fost reacţia casei de discuri Napalm faţă de tendinţa pieţei, pentru că oamenii care chiar mai cumpără CD-uri preferă să aibă ceva mai complet. Deci pentru noi e un album dublu, din punct de vedere conceptual şi muzical, felul în care e scos şi în care aleg ceilalţi să se raporteze la el e treaba lor. Noi, cei din Moonspell, am fost fericiţi că cei mai mulţi fani au luat în calcul ambele albume şi au urmărit întregul concept, imaginea de ansamblu. Muzica trebuie să-i şi stimuleze pe oameni şi uneori apreciem şi un pic de muncă suplimentară din partea fanilor.

Ultima piesă de pe „Extinct”, „La Baphomette”, cu versurile în franceză şi aranjament orchestral, sună ca o şansonetă întunecată, ca un cântec parizian din anii 1940-1950 îmbrăcat în haine gotice. Vă inspiră genul acesta de muzică?

Nu foarte des, dar ni s-a părut potrivit pentru un cântec ca ăsta. Ideea din spatele cântecului este un dans cosmic ce evocă distrugerea, deci a trebuit să găsim o expresie muzicală care să se potrivească cu versurile. Sunt îndrăgostit de limba franceză, este una dintre cele mai poetice din lume, iar poeţii lor mă copleşesc. Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, Eluard… Când am îmbinat toate elementele ne-a ieşit ceva straniu, într-adevăr, dar perfect pentru a încheia albumul.

Ai ascultat albumul Therion „Les fleurs du mal”, cu preluări după cântece franceze de acest fel? Cum ţi se pare?

Mi-a plăcut foarte mult Therion încă de când era o trupă underground. Pe vremea aceea au scos unele dintre cele mai bune şi mai inovatoare demo-uri şi albume. I-am urmărit de la „Of Darkness…” – îl am pe CD! – până la „Theli” şi apoi m-au pierdut şi mi s-a părut că au exagerat un pic. „Les fleurs du mal” este una dintre cărţile mele de poezie preferate, aşa că sigur o să ascult albumul. Celtic Frost au compus o muzică spectaculoasă pe „Into the Pandemonium” pentru „Tristesses de la lune”, iar acel album ne-a inspirat mult, cântecul în special şi tot albumul.

Versurile noi conţin reflecţii aproape disperate. Crezi că muzica voastră e făcută să fie doar coloana sonoră a prăbuşirii omului sau ar putea să aducă şi o rază de speranţă? Şi ce speranţe crezi că mai are civilizaţia noastră europeană sfărâmată?

Sunt oare disperate sau sunt adevărate? Am resimţit acut tot ce am scris pentru „Extinct”. E o paralelă între o extincţie foarte personală şi un mare eveniment natural, care face ca totul să-şi piardă echilibrul, să fie haotic şi pe marginea prăpastiei. Intenţia mea nu e să preamăresc sfârşitul tuturor lucrurilor prin versuri. Nici nu pot să-mi dau seama dacă sunt pline de speranţă sau vestesc sfârşitul. Cred că oamenii trăiesc undeva între cele două stări, instinctul de supravieţuire alimentat de speranţă şi o atracţie irezistibilă de a merge mai departe, fără limite, de a ne dezechilibra planeta şi vieţile. Cred că versurile mele îşi au originea în această zonă gri.

Ştiu că aţi avut multe în comun cu Type O Negative. Am ascultat de curând din nou „Dead Again” şi pare mai puţin întunecat. Nu că ar fi o muzică veselă, dar cel puţin e mai liniştită şi, aş spune, mai plină de iertare. Sigur, asta are de-a face şi cu faptul că Peter Steele îşi regăsise rădăcinile creştine. Îţi imaginezi că şi din muzica voastră ar putea răzbate o pace interioară?

Nu ne comparăm din niciun punct de vedere cu Type O. Au fost prea buni! Şi când mă gândesc la moartea lui Peter Steele mă gândesc la extincţie, la moartea şi dispariţia nu doar a unui om, ci a cuiva care întruchipa prin muzica lui mai mult decât simpla umanitate. Multe dintre lucrurile care ni se păreau de la sine înţelese, locurile unde credeam că vom putea merge oricând, oamenii pe care-i puteam vizita şi cu care puteam sta de vorbă. Există o linişte interioară când scapi de o povară şi viaţa mea s-a mai aşezat un pic după ce am încheiat capitolul versurilor pentru „Extinct”. Cred că din muzica Moonspell pot răzbate multe lucruri, nu toate izbăvitoare şi frumoase, dar cel puţin pline de emoţie, tot timpul. Ne face plăcere să trezim în fanii noştri capacitatea de a simţi şi de a gândi, fără să facem pur şi simplu divertisment.

Poţi să ne împărtăşeşti vreo amintire cu Peter Steele?

Foarte multe. Dar detest să fiu unul dintre muzicienii care se laudă că au fost prieteni cu el… pentru că de fapt eram fanii lui înrăiţi şi copiii lui, şi am avut şansa vieţii când ni s-a oferit ocazia, la douăzeci şi ceva de ani, să plecăm în turneu cu trupa noastră preferată – Bathory nu a cântat niciodată în concert şi aveam să împărţim scena cu marii Celtic Frost abia mai târziu. Astea sunt amintirile: cum ascultam „Bloody Kisses” de pe casetă în drum spre facultate, iar apoi am ajuns să stăm la masă la sala Tavastia din Helsinki unde se vânduseră toate biletele – două seri la rând – când Pete a venit şi s-a prezentat, ne-a întrebat dacă avem nevoie de ceva şi ne-a urat bun-venit în turneu. Mai presus de toate, Peter era un om extraordinar, cu o inimă de aur, şi un talent imens cu care am avut cu toţii norocul să fim contemporani.

Din ce am observat pot să spun că publicul din România are o relaţie specială cu Moonspell. Aş spune chiar că sunteţi atât de apreciaţi încât oamenii v-ar aplauda chiar dacă aţi avea un concert slab. Cum vi s-a părut să cântaţi aici?

Noi nu dăm concerte slabe. (Râde în hohote) Crede-mă, n-ar fi aşa dacă am fi de rahat. Da, e adevărat, publicul din România îşi arată într-un mod minunat respectul, dar asta şi pentru că i-am dat totul de fiecare dată, toate cântecele pe care a vrut să le audă, tot respectul pentru cultura şi peisajele în care am visat să cântăm şi pe care ne-am dorit să le vizităm de când eram tineri în Portugalia. Prima dată când am cântat în România, nu a fost la Bucureşti, ci la Timişoara, cu Rotting C., în turneul de promovare pentru „The Antidote”. Ne-a luat mult să ajungem acolo, dar acea seară a fost magică şi ne-a rămas tuturor în amintire, şi datorită fraţilor noştri de la RC. Încă mai sunt oameni în România care îmi vorbesc despre acea seară. Îmi amintesc şi că am mâncat la hotel Boavista, al cărui proprietar e Ioan Timofte, un fotbalist care a jucat la echipa mea, FC Porto, în anii nouăzeci. Mâncarea şi vinul roşu au fost excelente. Apoi am venit mai des şi îmi amintesc un amfiteatru plin în turneul „Night Eternal”, emoţiile de la Rockstadt, vrăjitoarele românce peste tot, care ne fermecau, mă fermecau. Pot spune că într-adevăr e vorba despre o admiraţie reciprocă şi că dacă aş fi ajuns mai demult aici aş fi putut foarte bine să trăiesc în România şi să fiu violent de fericit.

Moonspell mi se pare una dintre trupele – nu foarte numeroase – din anii nouăzeci care au rămas foarte creative. Eu am crescut cu „Wolfheart”, dar sunt de părere că, spre deosebire de mulţi dintre colegii voştri de scenă, încă mai aveţi multe de spus pe noile albume: evoluaţi şi vă respectaţi în acelaşi timp rădăcinile. Sunteţi la fel de pasionaţi? Credeţi că puteţi încă să exploraţi noi teritorii, din punctul de vedere al muzicii şi al versurilor?

Mulţumesc! Ai sintetizat foarte frumos lucrurile. Cred că le-am spus mereu oamenilor că nu vrem să rămânem blocaţi în anii nouăzeci şi multe dintre experienţele şi strădaniile noastre muzicale au avut ca scop să ne dovedească nouă înşine că suntem o forţă activă în prezent, nu doar o formaţie care îşi aminteşte trecutul grozav. Sunt mulţumit când tot concertul e un succes, indiferent ce piese cântăm, iar „Extinct” a avut parte de reacţii fantastice şi oamenii îşi dau seama de fiecare dată mai clar că nu trăim în trecut şi că am muncit mai departe. Nimeni nu iubeşte acele albume mai mult decât noi şi avem o datorie care ne va face mereu să cântăm „Alma Mater” ca şi cum ar fi prima dată. Închipuiţi-vă că şi o formaţie din România ar face acelaşi lucru. E sentimentul pe care îl avem ca trupă portugheză, nu suntem din „locul potrivit”, dar tot am cucerit un teritoriu. Pasiunea pentru compoziţie e aşa de vie că avem deja un nou EP gata, pentru că în loc să cântăm pur şi simplu live ad nauseam, ni se pare mai important să săpăm şi să lăsăm creativitatea să se desfăşoare. Pentru că, mai mult decât orice altceva, noile provocări muzicale ţin trupele împreună şi concentrate pe obiectivele lor reale. Sunt multe teritorii de explorat, cel puţin pentru noi. Trebuie doar să pui roţile în mişcare.

Mulţumesc foarte mult şi abia aştept să vă văd în octombrie!

Şi noi! Lupi şi vrăjitoare din Bucureşti, vă invităm să sărbătoriţi alături de noi stingerea verii, să îmbrăţişaţi noua vreme, rugina lui octombrie. E o plăcere să venim la Bucureşti aşa că puneţi repede mâna pe bilete şi veniţi în arenă alături de lupii portughezi!

Nu uitați că îi puteți vedea live pe MOONSPELL la MAXIMUM ROCK FESTIVAL 2016, în data de 15 octombrie la Arenele Romane din București. Biletele pot fi achiziționate pe www.ambilet.ro la prețul de 115 lei (respectiv 125 lei în următoarea perioadă și 135 lei în zilele festivalului).