Săptămâna trecută, formația Asking Alexandria a anunțat că l-a cooptat ca solist pe Denis Shaforostov, fostul vocalist al grupului ucrainean Make Me Famous, fan dedicat al trupei americane, din care a ajuns să facă parte, până la urmă. Este, desigur, o știre minoră pentru cineva care nu se consideră fan Asking Alexandria dar, pentru admiratorii five-piece-ului, vestea prezenta un interes deosebit, motiv pentru care am postat linkul spre material pe un grup de pe Facebook, dedicat muzicii rock (mentionez ca acest material nu critica grupul, care este unul dintre cele mai deschise si reusite de acest tip din social media).
Reacțiile nu au întârziat să apară. Pe măsură ce materialul căpăta like-uri, se îmbogățea și secțiunea de comentarii de dedesubtul postării. Cele mai multe dintre ele erau dezaprobatoare, criticând trupa Asking Alexandria și numind-o o gașcă de „poseri”, sau afirmând că această formație nu face muzică rock, că este „fake” și lipsită de spiritul specific acestui gen.
Și deși Asking Alexandria are peste 4 milioane de fani pe platforma socială Facebook, apare frecvent în cele mai citite reviste dedicate rock-ului iar admiratorii acesteia se consideră parte din comunitate, există melomani pregătiți să susțină, fără drept de apel, că avem de-a face cu un produs mult sub ceea ce înseamnă „rockul adevărat”. Dar, până la urmă, ce înseamnă această noțiune de „real rock” și cum decidem că o trupă este mai rock decât cealaltă?
Această întrebare, născută din citirea reacțiilor la știrea respectivă, mi-a amintit de o situație prevalentă în comunitatea rock românească, și nu numai: vechiul conflict dintre hateri, poseri și fani-true. Chiar dacă nu sunt „fană” Asking Alexandria, mai cu seamă pentru că e nevoie să fiu obiectivă atunci când scriu despre formații, mi-a părut rău pentru susţinătorii trupei care, deși dădeau like știrii, erau prea timizi, cu puține excepții, să își exprime deschis dragostea pentru idolii lor.
Asking Alexandria este doar un exemplu de formație stigmatizată de cultura rock. Am putea menționa și altele care au parte de un tratament asemănător: Black Veil Brides, H.I.M., Avenged Sevenfold etc care, deși au milioane de fani, discuri vândute și un following de invidiat, au fost trimise într-o zonă ce poartă pecetea de „noli me tangere” pentru cei care se consideră „adepţi ai rockului adevărat”.
Este nevoie să lămurim câteva noțiuni, pentru ca lucrurile să devină mai limpezi. Niciunul dintre termenii folosiți nu are o conotație peiorativă – hater se referă la acel individ al cărui spirit critic ascuțit se manifestă prin comentarii acide referitoare la o anumită trupă, poser este cel care ascultă formațiile marcate ca fiind sub nivelul rockului iar fanul-true este puristul rock sau metal care are câteva valori de bază de la care nu abdică nici în ruptul capului. În lumea lor, fiecare dintre aceste personaje are perfectă dreptate doar că, în realitate, lucrurile stau diferit.
Cât despre rockul adevărat, revin la întrebarea de la început – ce este acesta și cum îl recunoaștem și, mai ales, cum decidem că o formație este „true” sau nu? Mai potrivit răspuns decât întrebarea: „dar cine suntem noi să decidem?” nu există. De ce? Pentru că muzica înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți iar teoria genurilor le servește mai mult criticilor de specialitate și nomenclaturiștilor. Desigur, aceste observații cântăresc prea puțin în „viața” de zi cu zi a comunităților rock, în sânul cărora controversa este în floare.
Într-un asemenea spațiu cultural, a asculta Therion, Morbid Angel și Amon Amarth este echivalent cu a avea gusturi impecabile, în timp ce o persoană care pleacă urechea la grupuri ca Placebo, My Chemical Romance și Black Veil Brides este etichetată ca „emo” sau „poser”, adică impostor, pentru că își asumă anumite semne ale identității de „rocker” – haine negre, atitudine rebelă și nonconformism, dar nu ascultă „ce ar trebui”. Este, cu alte cuvinte, o formă fără fond.
Este adevărat că, până la urmă, comunitatea metal și cea alternativă formează spații diferite, dar ele sunt situate sub aceeași umbrelă a contraculturii rock care, într-un final, este locul de obârșie al tuturor acestor grupuri, fie că sunt mai dure sau mai…sentimentale, fie că sunt metal, sau indie.
Unul dintre reproșurile aduse acestor formații de „poseri” este că au prea mult succes la public pentru a fi luate în serios. Acest argument își are rădăcinile în originea muzicii rock care a pornit ca o mișcare împotriva mainstream-ului și a convenției. Fanii rockului își construiau identitatea tocmai pe aceasta temelie de rebeliune, pe spiritul de „eu nu sunt ca toți ceilalți”. Sonoritățile trebuiau să fie dure, abrazive, pentru a contrasta cu dulcegăriile de la radio și TV, look-ul nu era corespunzător dacă nu sfida normele modei.
În timp, cu cât o trupă era mai brutală, mai greu de priceput și asimilat de mainstream, cu atât dădea impresia unei mai mari autenticități, creând un sentiment de enclavă – fanii ei nu erau ca acele oi fără creier care urmau drumul trasat de industria pop, ci reprezentau indivizi profunzi, deseori ignorați sau ostracizați de societate tocmai din cauza acestei adâncimi. Însă și aici este vorba despre un construct cultural și despre o imagine, lucruri care au prea puțin de-a face cu valoarea estetică a unui produs artistic.
Succesul unei formații este asociat cu fraternizarea cu inamicii rockului – convenția și mainstream-ul și deci, cu cât un grup are mai multă priză, cu atât calitatea sa, sau apartenența sa la un gen bine-definit, devin lucruri de contestat.
Ceea ce le scapă deseori puriștilor este că, în clipa în care o formație se apucă să creeze muzică, își asumă poziționarea sa culturală și nu simte nevoia de overlap. Immortal nu își dorește să se situeze în aceleași topuri ca Arctic Monkeys, cum nici aceștia din urmă nu se consideră o trupă demnă de line-up-ul unui festival de black-metal. Însă ce câștigăm dacă spunem că Immortal este „mai rock” sau „mai true” decât Arctic Monkeys, iar fanii grupului norvegian „rockeri mai adevărați” decât cei ai formației britanice? Avem de-a face cu moduri diferite de a fi rock, atâta tot.
La ce servesc acest tip de comparații? Segregarea fanilor este cel mult un nărav și o dovadă de snobism, nicidecum un mijloc de triere valorică.
Când am început să scriu la Maximum Rock, a crescut numărul de materiale despre grupuri din zona rockului alternativ și despre formații mai vechi, cum ar fi Black Sabbath sau Led Zeppelin, trupe cu care am crescut și pe care le consider pietre de temelie ale acestui gen de muzică. Câțiva cititori au observat, însă, doar articolele „indie” sau „alternative” și, supărați, au întrebat dacă avem de gând să ne transformăm în „Maximum Alternative”, ignorând cantitatea mare de materiale despre formații metal.
Profit de ocazie pentru a le mulțumi acestor oameni pentru interesul arătat revistei și pentru a le răspunde simplu și sincer: există loc pentru toate genurile de rock și metal în această lume (și, mai ales, într-o publicație dedicată rockului, în general, nu unei nișe). Niciunul nu este mai bun sau mai adevărat decât celălalt. Sunt, efectiv, diferite, dar le unește ceva măreț – uriașa putere a rockului de a salva suflete și de a da identitate unor tineri care au mare nevoie de un crez puternic în viață, de un loc în care să se simtă „acasă”. Muzica are aceste „haruri” – de a-l încuraja pe individ și de a da un sens existenței acestuia.
Până la urmă, cearta dintre hateri, cei pregătiți oricând să îți scoată ochii că nu asculți rock adevărat, poseri, cei ale căror gusturi muzicale sunt mai soft și fanii-true, cei care refuză orice intruziune în templul sfânt al idolilor lor, nu este decât o bătălie a vanităților și a orgoliilor dintr-o comunitate care ar avea mai multe de câștigat dacă ar ști să fie unită. Nu spune nimeni să începi să asculți Asking Alexandria dacă îți repugnă, dar nu-l face să se simtă prost pe puștiul ăla care s-a regăsit în muzica lor și în ideea de rock, pentru că nu ești cu nimic mai bun decât el. Sunteți diferiți, iar asta este bine. Trimite-i un mesaj cu recomandări muzicale și poate vei reuși să-l „convertești” la ceea ce îți place ție, sau poate îți va da el niște sugestii și vei ajunge să iubești trupe pe care înainte le discreditai.
Respectul pentru artă și diversitate trebuie să devină un reflex natural care să caracterizeze lumea contraculturii iar nevoia acestui gest automat este mult mai mare la noi, într-o societate intolerantă.
Nu există „rock adevărat”. Există doar „rock” și atât. Nu există fakeri, poseri și emolăi, doar tineri care s-au identificat cu alte sonorități decât acelea pe care le agreezi tu. Există rock dur și rock soft, gothic metal și thrash metal, speed, power și…love-metal. Există metalcore, grindcore, punk și gothic rock. Există fani ai acestor genuri și critici. Existăm noi, oameni între oameni și rockeri între rockeri, diferiți dar asemănători.
Dacă rockul s-ar fi limitat vreodată la un anumit gen sau la câteva trupe, ar fi murit demult. Că o duce bine astăzi, este pentru că a știut să asimileze ceea ce cere piața, a învățat să se transforme și a ajuns în locuri nebănuite, experimentând, jucându-se și…supraviețuind!
Așa că, data viitoare, în loc să-l critici, pupă-l pe tipul ăla care îți mărturisește că trupa sa preferată este H.I.M., pentru că, fără love-metal, rockul finlandez nu ar fi avut popularitatea internațională pe care o are astăzi și poate zeci de puști și puștoaice, care au început să asculte acest gen datorită machiajului strident al lui Ville Valo, ar fi rămas la N&D și Genius. Să lăsăm rockul să crească, să se diversifice și să trăiască și, cu un drum, să devenim și noi rockeri mai buni, că „adevărați” suntem toți.
Vă recomandam și:
Tinerii talentați și inteligenți preferă muzica metal
Cum a ajuns rockul să fie considerat muzica Diavolului. Scurt istoric de prejudecăți
Machiajul în muzica rock: mască, joc și simbol
Androginia în rock: farsă sau armă culturală?
Lasă un comentariu