Cronica ARTmania 2022, ziua 1, Sibiu, Piața Mare
Ziua 2.
Astăzi se anunţă 38 de grade în Sibiu, probabil una dintre cele mai călduroase zile ale anului. Este pur şi simplu paralizant. Cu toate acestea, terasele sunt pline, ceva mişcare este şi în centru unde, vrând-nevrând, unii au de aranjat scena şi de făcut probe de sunet. Unii somnoroşi, alţii mahmuri, unii cu poftă de concert, alţii preferând să se refugieze la răcoarea atât de plăcută a unei crame din Piaţa Mică, sibienii şi oaspeţii lor aduşi aici de Artmania se adaptează cum pot acestor vremuri caniculare – aşa cum, fie vorba între noi, au mai fost şi în alţi ani, dar atunci aveam cel mult un Caragiale care să ne pună oglinzi în faţa şi să ne facă poftă de o bere rece, nu şi pe vestitorii apocalipsei climatice care să ne trâmbiţeze pe toate canalele că dacă mai mâncăm ciorbă ardelenască de cartofi cu afumătură şi insistăm să ne plimbăm cu maşina… the end is near!
Până una-alta, începe seara a doua. Entuziasmul născut acum câţiva ani buni de valul „retro”, „vintage”, de revenire la rock-ul pestriţ şi uneori psihedelic (alteori „ocult”) al anilor ’60-’70 a lăsat loc unui vag sentiment de lehamite, nu de alta, dar e inflaţie de muzică de acest tip. De aceea unii vor fi fost circumspecţi înaintea de apariţia pe scenă a islandezilor mutaţi în Danemarca de la The Vintage Caravan. Nu e nevoie să se termine prima piesă pentru ca toate acestea să fie date uitării. Băieţii sunt extraordinari! Parcă nici nu-ţi mai vine să scrii – mergeţi, fraţilor şi ascultaţi-i!
The Vintage Caravan
Acesta este cu adevărat un power trio, trei omuleţi plini de energie, cu aspect retro dar atât de tineri, virtuozi în stilul flamboiant din care şi-a tras seva timp de decenii muzica rock, simpatici şi cu un simţ uimitor al pieselor agăţătoare. Arată într-adevăr vintage, cu instrumentele scoase parcă din vreun cufăr al bunicului care a visat cândva în zadar să ajungă rock star, dar, cumva, muzica lor nu sună deloc bătrâneşte, deloc „datată”. Au viteză, au melodie, au schimbări de atmosferă, armonii vocale abundente (simple, la terţă cel mai adesea, dar excelent integrate în ansamblu). Solistul vocal – chitarist Óskar Logi Ágústsson umple efectiv scena, aleargă fără întrerupere, face solo-uri interminabile şi se dublează cu basistul – vocal Alexander Örn Númason, care nu se lasă nici el mai prejos şi trece din armonie în solo şi apoi iar în bază ritmică elementară, iar tobele lui Stefán Ari Stefánsson gonesc voioase, cu un groove care te ridică efectiv de pe scaun. Live această formaţie este atât de agăţătoare, de obraznică şi de vioaie, încât îţi trebuie un răgaz să-i asculţi albumele pentru a înţelege exact ce se întâmplă muzical, dincolo de duşul revigorant de sunet la care eşti supus.
Surpriza plăcută a acestei ediţii, fără îndoială!
(n.r. Cu The Vintage Caravan ne întâlnim la concertul Opeth din 23 septembrie de la București. Info aici!)
Afară e încă lumină, oameni vin, alţii se îndreaptă agale spre dozatoarele de bere sau spre cortul cu materiale promoţionale, astăzi neîncăpător. Prin dreptul scenei mici, pe pernele uriaşe, se stă întins la soarele care, în sfârşit, a devenit vag tolerabil. După premiera The Vintage Caravan urmează o trupă devenită deja clasică pentru publicul românesc, care a îndrăgit-o de la prima apariţie, cu ceva ani în urmă, în deschidere la Therion. Aşa se face că în dreptul scenei avem deja un public numeros care le urează bun-venit norvegienilor de la Leprous.
Leprous
Din boxe răsună “Out of Here”, de pe minunatul “Aphelion”, lansat cu mai puţin de un an în urmă, şi totul pare în regulă. Doar că… Einar Solberg e cam lipsit de vlagă în voce şi forţa muzicii suferă evident de pe urma acestui lucru. Oamenii îşi încurajează preferaţii, care fac incursiuni în cele două albume anterioare până să revină la “Running Low”, memorabilă uvertură a celei mai recente creaţii, şi parcă-parcă se mai încălzesc, devin ceva mai prezenţi. Până la urmă e o bucurie să vezi Leprous, orice ar fi. Dacă basul, chitarele şi clapa merg foarte bine, în evidenţă iese bateristul Baard Kolstad. Efortul lui, elementele de virtuozitate, familiaritatea cu scena impresionează. Însă un moment muzical mai calm îţi aruncă în faţă un lucru simţit într-o anumită măsură de la început: tobele sunt “leneşe”, trag un pic de timp, nu atât cât să rămână de-a dreptul în urmă (avem, totuşi, şi click track, şi baterist cu experienţă), dar cât să dezechilibreze ansamblul, să-l facă să sune un pic murdar şi instabil. Cum spuneam, trupa se încălzeşte încet-încet, pe “From the Flame” şi “Nighttime Disguise” (“o piesă pe care am compus-o cu fanii, experienţă excelentă, dar nu vom mai face niciodată ceva atât de ridicol”, ne spune Einar) îşi atinge vârful de formă pentru această seară, asta deşi părţile grave de voce nu se percep decât vag din mix. Până la urmă, norvegienii părăsesc scena în aplauzele prelungi ale publicului. Sentimentele în urma acestui recital rămân amestecate. Leprous este, fără îndoială, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai importante trupe ale rock-ului contemporan. Chiar şi într-un context mai puţin favorabil, compoziţiile îşi dezvăluie complexitatea, diversitatea, frumuseţea. Dar, e clar, în seara asta norvegienii nu au fost în apele lor.
Oraşul şi piaţa se îmbracă în haine de seară. Este ora când te pregăteşti să te cufunzi în beznă sau, dimpotrivă, să profiţi de timpul de meditaţie în vederea luminii zilei ce va să vină. Vremea pentru a fi sincer, dar şi timpul echivocului, al şoaptei mincinoase şi al înşelăciunii. E vremea când, după o zi în tumultul vieţii, te pui în faţa unei scene şi te pregăteşti pentru spectacol – iar când arta prezentată este valoroasă, ea nu face decât să reflecte luptele care se dau în tot restul timpului în sufletul tău şi în lumea în care trăieşti. Cult of Luna.
Cult of Luna
Lumini extravagante, între discotecă şi hală industrială, penumbră şi… un zid infernal de sunet. Piaţa e zguduită din temelii de aceste sonorităţi, unde electronicul se suprapune peste chitare ultra-distorsionate şi o voce în permanentă agonie. Bag seama mai târziu, de pe un site specializat, că la Sibiu au fost cântate în premieră în concert două piese de pe cel mai recent album, „The Long Road North”, anume „Cold Burn” la început de recital şi „Blood Upon Stone” la final. Este, dacă pot spune aşa, o informaţie statistică. De fapt, pe scenă avem o singură lucrare muzicală compusă din mai multe părţi, cum am spus şi la Transatlantic, dar într-o cu totul altă direcţie. Zid de sunet, spuneam – este vorba şi despre sonorizare, dar şi despre stilul abordat. Prefixul „post” trimite de altfel la asemenea abordări, însă dacă la post-rock e vorba despre un zid maleabil, de culori, nuanţe şi atmosfere, la post-metal în varianta celor de la Cult of Luna peisajul este monocrom, accidentat şi lipsit de orice orizont. Da, cu mijloace artistice moderne, coordonare la milimetru şi un sunet monstruos, suedezii descriu o imagine verosimilă a lumii contemporane. Sunt ritmurile violente ale vieţii urbane dezrădăcinate, stridenţele robotizate ale dezumanizării, strigătele nediferenţiate – vocea este identică de la un capăt la altul al pieselor, un screaming constant – ale unei tristeţi călcate în picioare şi ale dependenţelor care duc toate în acelaşi loc. Expresia artistică este validă, dar lipsită de orice speranţă. Cult of Luna descrie dezumanizarea, dar pare să nu lase loc pentru nimic omenesc. Imaginea este sumbră – cum este, fără îndoială, şi lumea noastră – însă pare să se complacă în acest întuneric, în confuzia totală în care până şi trăirile superficiale sunt doar zvâcniri aproape imperceptibile în magma disperării. Concertul nu este decât o amplificare a stărilor de pe album, e aproape impropriu să spui „live” în acest caz, nu pentru că oamenii nu ar cânta cum trebuie, ci pentru că muzica nu lasă loc pentru nimic viu. Profesionişti? Desăvârşiţi. Dar întru un nihilism lipsit chiar şi de poezia abisală a altora porniţi pe aceeaşi cale, la care singurul răspuns pe care îl poate da viaţa (sau, cel puţin, viaţa mea) este, vorba lui Amy Winehouse: „no, no, no!”
Ei, şi iată că a sosit şi momentul să ne mutăm la scena mică… sau foarte mică, aflată în capătul opus al spaţiului festivalului. Cât timp în partea cealaltă se fac aranjamentele pentru ultima trupă a serii, aici se produc nişte „tinere speranţe”, după spusa liderului lor, în fapt veteranii metal-ului extrem românesc, bucureştenii de la Taine.
Taine
În condiţiile date, sunetul este acceptabil spre bun. Chitara lui Ciprian Martin se pierde un pic în fundal, mai ales pe pasajele solistice, dar, spre a treia piesă, îşi va reveni. Trupa este însă în formă şi dă un recital de tipul „hit and run”, şase piese care ţin în priză un public dedicat şi entuziast. Început cu „Three Days in Darkness”, una dintre compoziţiile epice ale trupei, concertul include piese care se vor regăsi, cred, pe albumul ce tot stă să apară, cu „The Devil Inside” foarte percutantă şi „The World Does Not Change” introducând o variaţie atmosferică, în ciuda faptului că pasajele clean de voce nu sună astăzi foarte convingător. „Dark Days of Our Lives” este dedicată ca de obicei celor plecaţi dintre noi în incendiul de la Colectiv, dar şi regretatului Andrei Calmuc, solist vocal şi chitarist important al underground-ului românesc, mort anul acesta într-un accident tragic şi stupid. Secţia ritmică asigură suportul solid duelurilor chitaristice, iar bateristul Teo Popp pare să fi dobândit un plus de încredere pe scenă. Dacă la toate acestea adăugăm şi glumiţele caracteristice liderului Andy Ionescu, putem spune că recitalul, fie şi înghesuit între două trupe de pe scena mare, este una dintre reuşitele festivalului de anul acesta şi, sperăm, o avanpremieră pentru lucruri mai mari, pe care cei de la Taine ni le tot promit de ceva vreme.
(n.r. Cu Taine ne întâlnim la Maximum Rock Festival (9-10 septembrie 2022) la București. Info aici!)
Despre Meshuggah s-a spus şi s-a scris enorm, mai ales în ultimii ani, când suedezii au devenit şi în România obiectul unui snobism metal: dă bine să spui că asculţi Meshuggah, e o treabă doar pentru cunoscători, şi vorba „mi-au rupt capul ăia de la Meshuggah” a devenit un fel de cod între iniţiaţii sonorităţilor extreme. Nu este un fenomen românesc. Şi presa de pretutindeni s-a întrecut în discuţii despre Meshuggah, în definiţii alambicate care merg de la „mathcore” până la mai răspânditul (astăzi) „djent” şi de care, de cele mai multe ori, înşişi membrii trupei îşi râd în barbă. C-o fi una, c-o fi alta, headlinerii din această seară sunt foarte aşteptaţi, cu cea mai mare afluenţă de public de până acum.
Şi de la prima piesă, „Broken Cog”, ştii că nu vor dezamăgi. Cu un sunet bine construit pentru a pune în evidenţă permanentele rupturi ritmice, cu melodiile inserându-se subtil pe sub bubuitul din prim-plan şi un frontman carismatic tocmai prin lipsa totală de carismă, Meshuggah îşi transpune pe scenă stilul care s-a cristalizat de-a lungul anilor pe albume.
Meshuggah
Una peste alta, avem în faţă o trupă cât se poate de originală de death / thrash-metal. Ne-o spune vocea lui Jens Kidman, ne-o spune distorsul lui Fredrik Thordendal, ne-o spune atitudinea scenică. Cu un decor post-industrial, membrii trupei îşi fac apariţia în dreptul câte unei cabine din care ies pentru a-şi revărsa un of furibund asupra celor care atât aşteaptă. Amprenta personală vine din acel ritm în permanent dezechilibru voit, reflecţie a privirii mereu înşelate pe care o avem asupra existenţei, aşa cum ne-o spune orice „Rational Gaze”. E şi aici un pesimism acut, dar, spre deosebire de Cult of Luna, Meshuggah descrie rătăcirile noastre cu o anumită răceală, o detaşare sarcastică şi autoironică. Publicul e în delir, piesele se revarsă una după alta, fără vorbe între ele – sau cu foarte puţine. Rafalele tobelor sunt colorate brusc de un solo dement, când ţi se pare că e prea multă aglomeraţie sonoră, un moment de respiro îşi pregăteşte revenirea într-o zonă de tip „Born in Dissonance”, o parte din tine are impresia că nu se mai termină, o alta ar vrea să nu se termine niciodată. Muzica Meshuggah este greu de urmărit, la un moment dat pare să devină liniară tocmai pentru că acele „complicaţii” atât de caracteristice trupei se repetă la fiecare piesă, dar în acelaşi timp te poţi lăsa purtat de valul sonor – şi să faci un moshpit pe cinste, vorba lui Mike Portnoy, ceea ce se şi întâmplă din când în când. Accentul este pus pe albumele post-2000 (nimic de pe „ObZen”, însă, din păcate), iar bisul, deja mult după miezul nopţii, ne aduce „Demiurge” şi o întoarcere în trecutul îndepărtat, cu „Future Breed Machine”, o piesă din vremurile în care Andy de la Taine şi colegul său de atunci, Adi Tăbăcaru, erau unii dintre puţinii care tot insistau pe lângă toată lumea că Meshuggah este o trupă de neratat. După concertul din seara asta, le putem da dreptate. Chiar dacă abordarea nu este pe sufletul tău, trebuie să cunoşti Meshuggah – pe album şi live – dacă vrei să înţelegi contextul metal-ului extrem.
Acestea fiind spuse, oamenii, mulţumiţi (cei mai mulţi) de programul zilei şi obosiţi de soare, bere, stat în picioare şi decibeli, mai schimbă o impresie, mai stau cât apucă la terasa festivalului, fac planuri pentru a doua zi, apoi fug pe străzile tăcute spre alte localuri sau spre somnul care să-i pregătească pentru o nouă zi, de vară, de viaţă, de festival.
Va urma 🙂
Foto: Irinel Cirlanaru
Lasă un comentariu