Încet dar sigur, noul an îşi intră în drepturi şi în ceea ce priveşte evenimentele metal, iar primul concert important are loc în Silver Church şi îi are ca protagonişti pe americanii de la Iced Earth.
Este a doua prezenţă a trupei în clubul bucureştean, întrucât acesta a fost inclus şi în turneul de promovare al albumului anterior. Acum, cu Plagues of Babylon proaspăt lansat în 2014, Iced Earth revine şi promite un show care să-şi merite statutul de sold-out.
Cu sala plină, fumul de ţigară ar fi putut însemna un calvar pentru artişti, de aceea organizatorii au luat măsura de a nu se fuma decât într-un spaţiu de lângă toalete, astfel încât aerul a rămas în permanenţă respirabil.
Prima trupă de deschidere este Elm Street, un cvartet exploziv de la antipozi, relativ tânăr sub acest nume – deşi a mai activat câţiva ani şi sub titulatura iniţială de Raid. Adepţii unui heavy metal cu accentuate influenţe thrash, entuziast şi bine structurat, australienii se simt bine pe scenă şi aduc un aer proaspăt prin atitudinea „fără compromisuri”, chiar dacă muzica propusă e mai degrabă old school.
În prim plan este, evident, singurul LP semnat de Elm Street, Barbed Wire Metal,iar cei patru încearcă să ne demonstreze, într-un timp redus, că dezinvoltura nu s-a pierdut chiar dacă şabloanele abordate sunt întru totul convenţionale.
Nu ştiu dacă poate fi considerată California patria thrash-ului, dar nimeni nu poate contesta seria de trupe, mici şi mari, care au înflorit acolo; dintre acestea, seara este continuată de experimentata Warbringer, un tăvălug vitezist şi furibund în a cărui muzică se simt din plin influenţele scenei în care s-a născut: Slayer, Exodus, Overkill sau Testament.
Din acest punct de vedere, Warbringer este o trupă „clasică” de Bay Area thrash, iar despre originalitate nici nu poate fi vorba; putem însă remarca punctele forte al americanilor: dinamismul, dăruirea, soliditatea şi coeziunea, inclusiv în concert.
Cu un album nou la dispoziţie, IV: Empires Collapse, Warbringerare ce prezenta unui public receptiv şi animat, care nu se dă înapoi de la mosh pit-uri sau de la strigarea insistentă a numelui trupei la piese de „rezistenţă” precum Living Weapon, Total War, Iron City sau Severed Reality. De altfel, timpul alocat este ideal: fix cât să nu devină muzica monotonă, dar suficient pentru ca spiritele să se încingă în clubul plin ochi.
Dacă este să vorbim despre surprize rezervate de Iced Earth, probabil că prima este componenţa, iar punctul „nevralgic” este, fară îndoială, tobarul. În prezent fără un baterist oficial, americanii au pornit în turneu cu Jon Dette, trecut prin Testament şi performer live cu Anthrax şi Slayer. Faţă de concertul de acum doi ani, şi basistul ar fi, pentru publicul român, în primă audiţie – asta dacă nu l-a văzut pe Luke Appleton în aceeaşi seară de noiembrie 2011, în trupa de deschidere Fury UK.
În rest, treburile par a fi cât de cât stabile (chiar foarte, dacă ţinem cont de istoria Iced Earth), cu un Troy Mills destul de discret la chitară principală, carismaticul vocal Stu Block şi „omul din umbră”, şeful cu chitară ritmică şi principalul compozitor, Jon Schaffer.
Spre deosebire de albumul anterior, Plagues of Babylon nu m-a prins încă; asta nu-i neapărat de mirare şi nici un indicator al calităţii albumului, întrucât compoziţiile Iced Earth n-au fost niciodată facile şi au cerut o disecare mai atentă.
Aştept deci ca acest concert să pună într-o altă lumină piesele alese pentru promovare; răspunsul nu se lasă mult aşteptat, pentru că riff-ul greu din Plagues of Babylon şi ritmul de marş cotropitor din Democide lovesc încă de la început, cu forţa care-i caracterizează pe americani în concert, iar balada If I Could See You, plasată puţin mai târziu ca binevenit moment de respiro, ne demonstrează încă o dată că reţeta heavy/thrash Iced Earth include şi multă sensibilitate (mai ales când Schaffer compune cu gândul la cineva drag, în acest caz bunicul său).
Alte două noutăţi sunt Among the Living Dead şi Cthulhu, aceasta din urmă fiind, în opinia mea, cea mai reuşită piesă a albumului, ca muzică şi text. Că veni vorba despre text, mi s-a părut mereu că un punct forte Iced Earth este reprezentat de versuri şi, chiar dacă în concert acest aspect se observă mai greu, vă sfătuiesc să (re)ascultaţi acasă Plagues of Babyloncu „desfăşurătorul” în faţă, întrucât veţi găsi acolo câteva idei şi transpuneri în cuvinte demne de luat în seamă.
Însă dacă sala este plină de fani, acest lucru se datoreşte, evident, apariţiilor discografice anterioare, iar Iced Earth se pare că a decis ca în acest turneu să se axeze în special pe Something Wicked This Way Comes, un „clasic” al trupei. Din acest motiv, nu cred că există contestaţii în public atunci când Schaffer & Co. dau drumul la artileria grea: Disciples of the Lie, Burning Times, Blessed Are You, My Own Saviour şi, la bis, Watching over Me (scrisă de Schaffer în memoria unui bun prieten mort în accident de motocicletă).
Este incredibil cât de actual şi proaspăt sună aceste piese, mai bătrâne decât unii dintre spectatorii care poartă mândri tricoul oficial al turneului de acum. Acelaşi lucru pot spune şi despre „trofeele” altui album vechi, de referinţă, al americanilor – The Dark Saga, şi anume Dark Saga, Vengeance Is Mine şi A Question of Heaven. Dintre cele mai recente compoziţii, sunt prezente numai două (V, însoţită de masca „Vendetta”, respectiv Dystopia, o piesă-emblemă a penultimului album), iar setlist-ul nu poate fi complet decât cu „sinele” trupei, Iced Earth.
Ce am scris mai sus este o dare de seamă relativ obiectivă a serii, poate şi din încercarea de a nu cădea în patetisme când vorbesc despre o trupă care-mi place în mod deosebit. Însă îmi rezerv aici câteva rânduri pentru a da frâu liber subiectivităţii. Pentru o formaţie, cu mici excepţii, reprezentaţiile live sunt şi o măsură a puterii de expresie a compoziţiilor.
Nu o dată mi s-a întămplat ca piese care m-au lăsat efectiv rece în urma ascultării discului să-mi schimbe complet părerea de pe scenă, chiar dacă trupa nu a intrat dintr-o dată în topul preferinţelor; evident, este o sabie cu două tăişuri, pentru că au existat şi trupe de la care aveam pretenţii şi a căror prestaţie în concert m-a făcut să mă bucur că nu aşa făcusem cunoştinţă cu ele.
Dincolo de muzica şi versurile în sine, care sunt material de studiu pentru acasă, eventual izolat de mediu (asta în cazul profesioniştilor), concertele reprezintă nişte pârghii pe care o formaţie le poate folosi pentru a-şi răsplăti fanii şi pentru a atrage unii noi. Nu e nevoie de cine ştie ce tehnici de manipulare, ci de câteva chestii elementare (ordinea e complet aleatorie): dăruire, profesionalism, onestitate, respect.
Niciuna dintre acestea nu lipseşte în cazul Iced Earth, dar americanii mai ştiu ceva aproape la fel de important: să facă atmosferă – poate şi o continuare firească a celor enumerate anterior. Constat pentru a doua oară că atmosfera la un concert Iced Earth este electrizantă, chiar dacă despre puţine piese se poate spune că sunt cu adevărat „atmosferice” (mai ales că lipsesc Damien sau Dante’s Inferno).
Dacă pentru impactul albumelor trebuie să-l „învinovăţesc” pe Jon Schaffer, un tip extrem de talentat, faptul că ceea ce se petrece pe scenă are un ecou enorm în public i se datoreşte în mare măsură lui Stu Block – şi trebuie să-i dau din nou credit lui Schaffer pentru cooptarea solistului cu o voce de excepţie şi cu o natură expansivă şi carismatică, numai bună de pus pe scenă.
De fapt, ceilalţi membrii ai trupei rămân oarecum în umbră (cu excepţia, uneori, a basistului), lucru potrivit în context; inclusiv Schaffer are o atitudine rezervată, însă îşi păstrează mina de sudist „bad-ass”. Da, aţi ghicit, mi-a plăcut enorm a doua întâlnire cu Iced Earth; tocmai mi s-a confirmat că prima dată când americanii m-au impresionat în concert n-a fost o întâmplare.
Lasă un comentariu