Rock The City, ziua 2/ 28.07.2013, Romexpo, Bucuresti

339 vizualizări

A doua zi de Rock the City 2013, 28 iulie, caldura este absolut cumplita. Concertele sunt programate sa inceapa mai devreme, la 15.40, dar chiar si aceasta ora este devansata, se pare la cererea Rammstein, asa ca prima trupa, Psychogod, urca pe scena cu cel putin douazeci de minute inainte de momentul prestabilit.

Ma apropii cu pasi repezi de spatiul festivalului, iar cand vad deja gardul si aud volumul absolut devastator, pe fata imi apare un ranjet cand ma gandesc la oamenii de afaceri scortosi cazati la hotelul din apropiere, care probabil se perpelesc de furie la auzul sonoritatilor death-metal.

Apoi insa ma ia groaza cand ma gandesc la propriile mele timpane – din fericire mi-am luat dopurile de acasa. Bucurestenii de la Psychogod, derutati de numeroasele schimbari de program, isi sustin totusi recitalul cu indarjire si entuziasm (desi nu stiu cum de nu se coc pe scena).

Death-metal-ul cu elemente balansate beneficiaza de vocea puternica si versatila in registrul brutal a lui Sabin si de energia celorlalti membri, din care se remarca o sectie ritmica bine pusa la punct. Din pacate volumul e cu adevarat greu suportabil, dar cine vrea sa asculte rezista.

Nu ma dau in vant dupa comentariile de genul „hai sa distrugem locul asta, sa aratam ca suntem metalisti”, insa observ ca, in ciuda situatiei ingrate de deschizatori ai acestei zile toride, baietii de la Psychogod se descurca plini de aplomb si de umor, pun in miscare o parte din rockerimea toropita cu un „Battlefield” fioros si repetat cand li se spune ca mai au timp si, desi unii stramba din nas, altii se bucura si ii aplauda, din fata scenei pana in „normal circle”.

A, si ca tot veni vorba de „normal”…pot spune ca ma bucur ca Rock the City nu a tinut mai multe zile, pentru ca imi inchipui ca, in ritmul in care s-au desfasurat lucrurile, „normal circle” ar fi ajuns undeva in spatele cladirii principale Romexpo, iar spectatorii mai norocosi ar fi urcat pe cupola acesteia.

In a doua zi s-a hotarat extinderea partii din fata scenei („gold” si „silver”), iar spectatorul „normal” s-a trezit atat de departe, incat doar ecranul mare din fata lui i-a mai dezvaluit ce se intampla pe acolo. Poate ca, cine stie, la anul, se vor organiza asemenea zone si in orasele invecinate cu Bucurestiul, sau macar in cele sase sectoare ale capitalei. La acestea se adauga si faptul ca reprezentantilor presei li s-a comunicat ca vor fi „cazati” tocmai in acest spatiu indepartat – e drept ca la fata locului li s-a permis ziaristilor sa intre peste tot, dar aceasta e deja alta poveste.

White Walls      IMG 4730

Urmatoarea aparitie pe scena este a constantenilor de la White Walls, deja o prezenta obisnuita la toate festivalurile mai importante din tara. N-am avut niciodata decat cuvinte de lauda pentru ei si nu voi face nici de data aceasta vreo exceptie. White Walls este o trupa care-si respecta blazonul, amestecul de metal modern cu constructii melodico-armonice progresive este foarte echilibrat si variat, live oamenii sunt la inaltime.

Poate de data aceasta au avut ceva mai putina vlaga – sau poate e doar impresia lasata de spectatorii care, desi receptivi, se luptau in timpul recitalului cu caldura ajunsa la cote maxime. White Walls nu s-au culcat pe laurii succesului de pana acum si s-au prezentat cu piese noi, parca ceva mai dure si mai metal, dar intr-o linie asemanatoare celei de pe „Mad Man Circus”. Cu un sunet mai temperat decat violenta sonora de la inceputul zilei, trupetii au oferit un recital corect, spre finalul caruia am avut parte si de cantece deja consacrate precum „Friends for a While”. Ii asteptam totusi cat mai curand in conditii mai prielnice.

Din multe puncte de vedere s-a spus si se va spune ca acest festival a gravitat in jurul lui Rammstein. Se poate discuta mult si bine despre aceasta tema, iar parerea despre prestatia grupului german mi-o voi expune si eu la momentul potrivit. Insa este clar ca din perspectiva metal-ului contemporan, nu trebuie trecuta cu vederea sub nicio forma aparitia pe scena Rock the City a grupului american Trivium.

Trivium         IMG 4793

Dupa cum scriam in cronica zilei de ieri, eram dezamagiti ca in ciuda confirmarii initiale primite de la organizatori, aflaseram ca nu vom putea fotografia doua dintre cele mai importante recitaluri. In cazul Trivium, am rasuflat in cele din urma usurati: doi dintre fotografii acreditati, unul dintre ei chiar cel de la „Libertatea” – va mira?! – nu si-au facut aparitia, iar responsabilii cu departamentul PR au fost de acord sa fie inlocuiti, unul dintre norocosii beneficiari ai acestei situatii fiind fotograful nostru.

Cum Trivium nu se afla in turneul de promovare a unui nou album, americanii au putut alege o selectie a cantecelor celor mai reprezentative. Si de la primele acorduri ce au urmat intro-ului, de cand a inceput sa rasune „Throes of Perdition”, a devenit clar ca recitalul avea sa fie pe masura acestei trupe in constanta crestere.

Elementele de metalcore – in special alternanta intre vocea tipata si cea cantata – se imbina in mod fericit cu o tehnica interpretativa si componistica din care nu lipsesc riff-urile thrash, solo-urile elaborate si constructiile ritmice variate. Publicul chemat sa cante alaturi de trupa „Watch the World Burn”raspunde cu entuziasm in fata acestei constructii moderne, care ramane insa in esenta sa metal.

Trivium         IMG 4884

Violenta riff-urilor e sustinuta de acuratetea prestatiei live, Matt Heafy schimba cu naturalete registrele si cere – ca orice american din noul val de metal – inaugurarea unui circle pit. Sunetul este digerabil – desi acum se mai iteste spectrul amenintator al basilor in exces – iar schimbarile de tempo, melodia si partile sacadate curg din boxe in valuri de rock de cea mai buna calitate.

Piesa noua, „Brave the Storm”, cantata pentru prima data in concert, este urmata de inca o jumatate de ora de muzica Trivium. Fiecare instrumentist luat in parte merita aplauzele pe care fanii convinsi, dar si cativa „novici” le aduc ca recompensa artistilor care isi incheie recitalul cu „In Waves” si cu stravechiul clasic „Pull Harder on the Strings of Your Martyr”. Doamnelor si domnilor, nu ma sfiesc sa spun ca, din punct de vedere muzical, acesta a fost adevaratul cap de afis al serii.

Odata cu apropierea asfintitului, incep sa curga noi valuri de spectatori. Distantele absolut dezolante intre
zone se micsoreaza, dar, in acelasi timp, cozile la bere si racoritoare si mai ales la toalete se lungesc. Tricourile cu Rammstein, din ce in ce mai numeroase, anunta deznodamantul serii, insa intre timp pe scena decorul se schimba si penultimul act incepe pe muzica lui Carl Orff, un intro din care se trece direct in „Breaking Point”, cu care debuteaza recitalul Bullet For My Valentine.

Bulet For My Valentine         IMG 4982

Galezii au destui fani la fata locului, oameni carora le cer mai multa miscare, cum facusera si predecesorii. Daca inceputul ne aminteste de recent lansatul „Temper Temper”, suntem apoi purtati prin istoria trupei, cu sonoritati de metal asezonate cu un alternativ caruia i se potriveste – iarasi – sufixul „core”. Interpretarea e dinamica, solo-urile curate, vocea bine pusa in evidenta.

Pana la „Saints and Sinners” si „4 Words (To Choke Upon)” avem insa deja timp sa ne lamurim cu arsenalul muzical al trupei. Nu se canta rau, dar originalitatea lipseste si manierismul se insinueaza rapid. Fanii sunt insa incantati, iar momentul solo-ului de chitara aminteste de „practici” concertistice din anii ’80. Bullet For My Valentine isi onoreaza statutul de stea pe firmamentul metalcore, incheie cu deja binecunoscutul „Tears Don’t Fall” si pleaca asa cum a venit – fara sa impresioneze, fara sa dezamageasca.

O cortina imensa acopera scena pentru a ascunde de ochii publicului pregatirile pentru spectacolul pirotehnic ce sta sa incheie festivalul. Din ce in ce mai multa lume se buluceste spre locurile din fata sau, dupa caz, se lipeste de garduri. La „silver” atmosfera devine greu respirabila, dar, din fericire, caldura s-a inmuiat mult.

Bulet For My Valentine         IMG 5054

Prin prisma a ceea ce urmeaza, trebuie sa-i dau dreptate unuia dintre cei care au scris comentarii la un articol recent: poate ca ar trebui sa vorbim si despre o limita de varsta, pentru ca daca un adult ar putea intelege continutul metaforic (?!) al unor parti ale spectacolului germanilor, un copil de 12-13 ani nu are ce cauta aici. Dar sa nu ne impiedicam de aceste lucruri si sa purcedem, pentru ca, iata, tobele au inceput sa bata si, in ritm, din spatele cortinei sar focuri de artificii.

Deodata scena se dezvaluie si la putin timp, in uralele unui public in delir, o platforma coboara avandu-l pe ea pe Till Lindemann in blanita roz, vopsit si aruncand martial textul cu trimiteri la sado-masochism de pe „Ich tu dir weh”.Iata, iubirea e, inca odata, pentru toti. Scena e construita din nou ca un fel de atelier din anii ’30, instrumentistii fixati la locurile lor sau executand o coregrafie bine coordonata, pentru a lasa loc flacarilor care tasnesc de peste tot, in cele mai variate forme si dimensiuni.

RTC192

Multi dintre cei prezenti au invatat pe de rost versurile in germana si surprind cand il acompaniaza pe solist si, in general, lumea pare cat se poate de multumita. Desi la fel de bine gandit, spectacolul acesta nu pare atat de subordonat unui concept care se dezvolta treptat ca precedentul, ci, in loc de aceasta, se transforma intr-o celebrare a celor doua elemente predominante: focul si sexul, de la „Keine Lust” la „Feuer frei!”

Entuziasmul generat de efectele pirotehnice si de gestica cvasi-actoriceasca a membrilor trupei e intr-o anumita masura explicabil. Insa daca pleci urechea atent, incepi sa deslusesti ca sub toate acestea se ascunde o muzica de o saracie incredibila. Ritmuri electronice si voce martiala, iata reteta care se repeta la nesfarsit, tempo-ul dansant care invaluie monotonia sonora.

RTC194

La capitolul spectacol claparul Christian „Flake” Lorenz pare victima de serviciu – dupa ce canta mai multe piese in permanenta miscare pe o banda mobila de alergare, se trezeste in cazanul incins folosit pentru a ilustra actele de canibalism descrise in „Mein Teil”. Totul e facut ca sa-ti ia ochii, pe cat de stralucitor, pe atat de lipsit de consistenta. Partea interesanta e abordarea oarecum teatrala, fara interactiune directa cu publicul, ideea de spectacol pusa in practica dupa acest tipar clasic. La „Ohne dich” Lindemann nu cedeaza tentatiei de a lasa publicul sa cante refrenul baladei, iar la „Benzin” individul incendiat este foarte convingator.

Momentul in care Rammstein isi dezvaluie identitatea – chiar dupa spusele membrilor trupei – este marsul „Links 2-3-4”, imnul esteticii socialiste din care se hranesc est-germanii, repetat de sute de spectatori care probabil ca nu stiu exact ce spun – nu ca le-ar pasa. In public se danseaza, se chiuie, se fac hore si mici moshpit-uri. Doar la „silver” atmosfera e ceva mai intunecata si nu o lumineaza nici cei care, pe la jumatatea concertului, distribuie teancuri de bratari pentru „gold”.

Daca la „Du hast” avem parte de singurul moment cantat exclusiv de spectatori, „Bück dich” ilustreaza textul cu o scena grotesca in care Till Lindemannsugereaza sexul anal cu destul de dezgolitul clapar-victima, o scena care ar putea fi socotita parodica daca intregul context nu s-ar scalda in aceleasi nuante de penibil.

RTC211

Desi multi si-ar fi dorit sa asculte piesa originala, trebuie spus ca varianta cu pian si voce a primului cantec de la bis, „Mein Herz brennt”, este unul dintre momentele de respiro binevenite ale recitalului. „Sonne” readuce pe scena intregul grup electrificat, pentru ca totul sa se incheie cu „Pussy” si cu bucuria raspandita de tunul cu spuma in forma de… e, nu e clar de ce? cu care Till stropeste publicul. Plecaciunea de la sfarsit si multumirile in romana sunt, trebuie sa recunosc, un moment de mare efect, ce marcheaza iesirea din spectacol si reintrarea in cotidian.

Este clar ca Rammstein a oferit un spectacol care i-a incantat pe cei care stiau la ce sa se astepte si si-a respectat renumele. Din acest punct de vedere, concertul, sustinut de un sunet aproape impecabil, a fost neindoielnic o reusita. Privind in spatele stralucirii, latura artistica ne apare insa ca foarte golasa. Foc si soc, sex si sange, totul pe fundalul unei muzici manieriste, monotone, cu rare momente de stralucire care se ineaca in mediocritate.

Dar e o chestiune de gust, daca nu chiar de educatie. Pentru unii spectacol de zile mari, pentru altii sarlatania deceniului, cum nu suntem la un curs de estetica, fiecare hotaraste pentru el.

Cu siguranta insa, dintre cei care dau fuga catre ultimele autobuze sau catre taxiurile care ii vor jecmani fara mila, se va mai vorbi o vreme despre acest festival. Si cel mai probabil si printre cei care ne vor raspunde aici, la Maximum Rock, de unde v-am transmis viziunea mea.

Foto: Diana Grigoriu

Citeste cronica primei zile AICI. 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*